Cu toţii ne trăim viaţa testându-ne limitele; împingând cât mai departe posibil o limită pe care noi înşine ne-o impunem, până ce aceasta ajunge să nu mai fie considerată o limită.  Iar apoi trecem la nivelul următor. Cu toţii ne trăim viaţa în diferite modalităţi extreme, ieşind din rutina zilnică, sau încercând să o facem, cu lucruri neobişnuite, care nu ne caracterizează, dar care, totuşi, fac parte din caracterul nostru. Orice „nebunie” făcută, odată ce acea limită a fost atinsă aceasta nu mai este considerată o limită, iar extremul merge mai departe, şi mai departe.

Cu toţii avem acea impresie, greşită, despre noi, că suntem caracterul bun, angelic, presărat cu mici defecte nesemnificative; odată cu timpul, însă, ajungem să ne dăm seama că tot ceea ce facem, ceea ce suntem, defapt, doar un caracter urât, întunecat, unde rar mai întâlneşti câte o rază de lumină, care aduce la iveală o altă personalitate a noastră.  Ne trăim viaţa încercând să alungăm întunericul din adâncul sufletului nostru, încercând, cu orice preţ, să fim mai buni, fără să ne dăm seama că preţul plătit evidenţiază tocmai monstrul din noi. E nevoie doar de o mică scânteie pentru ca acesta să apară, dar de ani buni pentru a putea scăpa din nou de el, sau poate, de mai puţin timp pentru a ne împăca cu idea că monstrul acela suntem chiar noi.

Privim înapoi către greşelile pe care, fără să vrem, le-am comis cândva, cu speranţa că vom învăta ceva din ele; dar oare, chiar aşa să fie? Câti dintre noi învaţă dintr-o palmă a destinului, câţi dintre noi se pot ridica după un şut în fund, dar mai presus de toate, câţi dintre noi reuşesc, în momentul în care au pierdut totul, să ţină bestia închisă? Acel sentiment unic, atunci când ai totul, când reuşeşti, în sfârşit să atingi limita despre care vorbeam, acela poate fi momentul în care vei pierde totul; paradoxal, într-adevăr, ne trăim viaţa încercând să ne doborâm propriile limite, iar când acestea cad, odată cu ele se prăbuşeşte şi ultima fărămă de umanitate din noi.

Vorbim despre noi, cu familia, prietenii, sau un necunoscut pe stradă, spunându-le cine am vrea să fim, în loc să le spunem cine suntem defapt; pretindem că suntem caracterul perfect, transformând fiecare defect pe care îl avem, într-o calitate rară, pentru ca apoi cruntul adevăr să ne arate cât de impotenţi în faţa destinului suntem. Încercăm cu disperare să atingem fericirea, fără să ne dăm seama că poate, fericirea a fost întotdeauna lângă noi, iar apoi, trăim cu toţii aceiaşi resemnare, aceiaşi dezamăgire, că fericirea nu arată aşa cum ne-am imaginat-o noi.

Cu toţii avem parte, deşi de o singură viaţă, de mai multe începuturi; cu toţii încercăm să modelăm fiecare început aşa cum vrem, încercând să alungăm defectele din trecut, creând caracterul perfect pentru fiecare dintre noi. Iar apoi spunem mândrii, povestindu-ne viaţa „eu nu mai sunt aşa, acum sunt un om mai bun”. Oare? Încercăm să alungăm fiecare mică mizerie din viaţa noastră, păstrând doar lucrurile frumoase, însă uităm că tocmai greşelile noastre, defectele noastre, tocmai acel monstru care zace adânc în sufletul nostru, ne definesc ca şi caracter, ne formează ca om.