„Bersekutu Bertambah Mutu”
Aşa începe totul; nu vă chinuiţi să traduceţi, ci doar să înţelegeţi. E în malaeză, reprezintă nici mai mult nici mai puţin decât motto-ul naţional al ţării, şi se traduce simplu: „Unitatea înseamnă putere”. Îmi permit să merg mai departe, şi să afirm că, într-o societate atât de egoistă, în care ideea propriei persoane reprezintă Dumnezeul fiecăruia dintre noi, unitatea este mai mult decât putere; este totul.
Zi de zi, ceas de ceas, secundă de secundă, privim înainte, ne ciocnim de ideologii mult prea complexe, prea puternice, pentru a putea fi dărâmate cu o adunătură de fapte sau gânduri bune. Privim în jur, şi constatăm cum faimoasa zicală a lui Dumas, „Toţi pentru unul, şi unul pentru toţi”, a devenit „Fiecare pentru el”. Este bine? Da, probabil că este. Mereu am afirmat, şi încă îmi menţin ideea, că a fi egoist este cea mai de preţ calitate pe care şi-o poate dezvolta un om în ziua de azi.
Cu toate astea, într-un mod ciudat, într-un mod caraghios, îmi permit, precum toţi filosofii ce poartă nume de străzi (nu invers), să mă contrazic. E bine a fi egoist, dar e şi mai bine dacă am şti cum să fim egoişti. Noţiunea asta, atât de abstractă, de străină nouă, nu înseamnă înlăturarea treptată a fiecărei urme de bunătate ce încearcă timid să se apropie de noi. A fi egoist nu înseamnă a elimina competiţia, ci din contră, a ţi-o apropia, în vederea propriul interes nesemnificativ. Da, cu toţii avem, îngropat adânc în noi, acel interes nesemnificativ. Şi cu toţii dăm din coate, cât putem de tare, pentru a îl atinge, fără ca măcar să ne pese pe cine doborâm pe parcurs.
Dacă am învăţa să ne folosim acea „parte” cu nume de cântăreţ, aşezată atent în căpşorul nostru (n.red. cerebel), am reuşi să ne facem singuri pe plac, mult mai repede, mult mai uşor, mult mai eficient. Dacă am învăţa că, pentru a reuşi, nu trebuie să ne chinuim singuri, ci să adunăm cât mai multe ajutoare posibile, atunci ne-am face un bine reciproc. Dacă vrem, într-adevăr, să reuşim, trebuie să învăţăm, trebuie să fim capabili să lăsăm deoparte trăsăturile alea mizere pe care fiecare dintre noi le are, să lăsăm deoparte mândria, orgoliul, şi acea serie infinită de principii greşite care provoacă suferinţă, atât nouă, cât şi celor din jur.
Cu toţii, şi fiecare în parte, oriunde ne-am afla, orice am gândi, orice am visa, şi pe oricine am privi în ochi, trebuie să reuşim să îndeplinim cea mai grea misiune a jocului ăsta mortal, cu numele de „viaţă”: trebuie să fim uniţi. Nu contează că eşti copilul mic, ce crede că totul i se cuvine, şi poate că are dreptate, nu contează că eşti elevul capabil să facă orice pentru o notă mare, sau elevul care fuge de răspundere, nu contează că eşti profesorul ce deţine puterea de a face ce vrea cu soarta altora, nu contează că eşti străinul de pe stradă, care priveşte în gol, şi râde de nenorocul altuia; contează un singur lucru, şi doar unul singur: trebuie să învăţăm, trebuie să reuşim, să înlăturăm acele sentimente rele, urâte, ce zac în interiorul sufletelor noastre înegrite, să fim buni, uniţi, să dovedim unei lumi întregi că această generaţie nu este pierdută. Şi trebuie să ne grăbim, înainte să ni se ofere ocazia să plângem de durere, în urma unei torturi greu de suportat, aplicată de viaţă.
P.S.: Nu vorbesc despre moralitate din postura de model; vorbesc despre moralitate, considerându-mă vinovat pentru inexistenţa ei, dar şi pentru că, aşa cum am mai zis-o măcar o dată, trăim într-o lume nu prea corectă.
P.P.S.: Îmi cer scuze că sunt un măgar. Serios.
0 Comentarii