Astfel de precizări se fac, de obicei, după concluziile unui articol; ţin ca de data asta să le menţionez încă de la început, doar pentru că vreau ca lumea să fie conştienţă de unde pornesc cu logica, şi în baza căror temelii mă încred. De curând am purtat un dialog cu un prieten despre perspectivele reuşitei în viaţă. Îmi aduc aminte că aceleaşi idei pe care le-am dezvoltat împreună pe parcursul discuţiei le-am mai citit acum ceva vreme pe un site despre psihologia umană. Pentru că îmi scapă acum site-ul exact, nu vreau să dau un link eronat. Pe Eugen, cel care m-a ajutat să finalizez articolul ăsta, îl puteţi găsi pe contul lui personal de Facebook.

Totul a pornit de la o întrebare simplă, la care eu am ajuns doar printr-o întâmplare fericită, numită spontaneitate. Întâi mi-am adresat-o personal, pentru că aveam nevoie de propria variantă a unui răspuns valid, înainte de a putea cere păreri. E o chestie psihlogică, aceea că fiecare dintre noi are deja un răspuns format în cap pentru orice întrebare, doar că în majoritatea cazurilor nu suntem conştienţi de el, astfel că uneori ne dăm seama că el era acolo de la început abia după ce îl auzim repetat şi de altcineva; este ca un fel de confirmare de care avem nevoie. Cum ziceam, mi-am pus întrebarea asta întâi mie, înainte de a o împărtăşi cu alţii: de ce nu reuşesc toţi oamenii în viaţă?

Întâi de toate, plecam cu gândul către acea direcţie datorită (sau din cauza, depinde de perspectivele fiecăruia) mentalităţii pe care o am. O mentalitate destul de simplă, care spune că atunci când ai un plan stabil, atent gândit, un plan de care să te ţi, în mare parte din cazuri el reuşeşte. Deci apare o întrebare nouă, derivată din prima: de ce nu are toată lumea un astfel de plan? Răspunsul este evident, şi din păcate nemulţumitor; mai ales pentru aceia ce simt că se regăsesc în idee: pentru că nu toată lumea e în stare să-l gândească aşa cum trebuie. Iar asta e o certitudine, faptul că există oameni, din ce în ce mai mulţi, ce nu dispun de mijloacele intelectuale minime necesare unei gândiri complexe. Cauzele unei situaţii din păcate triste nu le voi dezbate acum şi aici.

Dar apoi mai este şi un al doilea răspuns, unul care, părerea mea, ar trebui să ridice mai multe semne de întrebare ca primul. Este vorba de lipsa dorinţei. Pentru că dacă ne-am putea obişnui cu acea incapacitate intelectuală a reuşitei, totuşi pentru absenţa dorinţei de a reuşi nu avem nici o scuză. Folosind un limbaj deloc academic exprim ideea sub forma următoarei expresii: de ce nu sunt fraierii şmecheri? Desigur că pot oferi şi un răspuns în acelaşi stil verbal colocvial: de ce nu-şi cumpără omul sărac nişte bani? Pentru că aşa e legea firii, unii să fie peste alţii, pentru că unii trebuie să fie mai buni, în timp ce alţii mai slabi, pentru a se menţine o balanţă firească a progresului.

Însă, dacă la partea economică, materială, e mai greu de umblat, şi există foarte multe variabile, atunci când vorbim de psihic este mult mai uşor, şi îl putem modela după bunul nostru plac. Dar din nou ajung la acea dorinţă de a vrea cu adevărat ceva. Am să mă axez în cele ce urmează pe două exemple destul de clare. Primul dintre ele, unul la îndemâna majorităţii, este exemplul tipologiei de elev clasic. Este vorba despre elevul conştiincios, care ştie mereu ce are de făcut, care face ceea ce trebuie, şi care se bucură de rezultatele muncii sale. Este elevul care vine la şcoală la opt, ajunge acasă la două, are şase materii într-o zi, şi învaţă la cinci din ele. Ia notele mari, însă este conştient de ele încă dinainte să le primească, pentru că este sigur pe ceea ce a învăţat. Este un lucru foarte bun, o abordare foarte corectă. Problema acelui elev este că (şi voi încerca să mă menţin în sfera educaţională) dacă într-o zi i se schimbă orarul, şi face o altă materie decât cea pentru care s-a pregătit, toată filosofia lui despre viaţă se năruie precum un frumos joc de domino. Astfel că – şi cu asta închei prima parte – eu am decis acum mult timp să renunţ să mai fac ceva, fie în plan şcolar sau de orice altă natură, doar pentru că îmi este impus să o fac. Desigur că suport, sau mă bucur de consecinţe, aşa cum sunt ele: negative ori pozitive. Dar este un risc pe care am decis să mi-l asum.

Cel de-al doilea exemplu se referă la omul absolvent de bac. La omul care are posibilitatea să-şi aleagă singur viitorul. Iar asta poate fi în acelaşi timp un cadou superb sau o povară imensă. Majoritatea dintre noi alegem drumul acela simplu: ne căutăm un job stabil, cu un program de lucru stabil, muncim de la nouă la cinci, cinci zile pe săptămână, dar ştim că la finalul fiecărei luni, indiferent de circumstanţe primim salariul, acea sumă de bani mult aşteptată. Din nou spun, este un drum corect, un drum care poate aduce stabilitate financiară, spirituală, poate aduce linişte şi siguranţă. Însă nu este nici pe departe cel mai bun drum pe care l-am putea alege. Un om dominat de dorinţa de a reuşi acceptă riscurile în viaţă, acceptă faptul că poate pierde totul, riscând astfel să câştige mai mult decât un om de rând. Iar asta este diferenţa esenţială între patron şi angajat: în timp ce angajatul îşi primeşte răsplata fixă pentru ceea ce a făcut în luna respectivă, patronul câştigă doar în schimbul a ceea ce a produs.

Post Scriptum: The 100 Things Every 20-Something Needs to Realize – unul dintre cele mai bune articole pe care le-am citit în acest început de an.

Post Post Scriptum: NU am de gând să scriu despre scandalul dintre TAROM, DNA şi imaginea blogosferei. Trăim într-o lume plină de oameni incompetenţi care aleg să scrie şi să promoveze un subiect fără ca măcar să se documenteze înainte. Un articol bun care explică mai bine situaţia puteţi găsi aici.