30 de escape room-uri vizitate; 51 de camere propriu-zise; 33 de evadări și 18 insuccese. Cam ăsta e bilanțul meu momentan. Din camera 50 am evadat, însă trebuie să spun că m-a impresionat ceva mai tare camera 51. Despre acestea două voi vorbi în rândurile ce urmează, cu precizarea că aparțin celor de la No-Exit și că au intrat deja pe jumătatea aceea de tablou a camerelor pe care aș să le uit doar pentru a le mai putea face o dată. Plus că s-au mulat așa, pe feng shui-ul meu, căci aduc în discuție o tematică din aceea de oameni nebuni; literalmente.

De când îmi vântur intelectul pe la escape room-uri tot caut o cameră ce să se axeze pe psihologie, pe acea parte întunecată a minții mele; un fel de dark side of the moon pentru creier, ca să mă exprim mai metaforic. Și, vai, cât de frumos au fost gâdilate dorințele mele atunci când am întâlnit nu una, ci două camere de genul la No-Exit.

Cele două camere de care dispun (Salonul 13 și The Box) se comportă exact așa cum trebuie să se comporte un escape room. Dincolo de evoluția jocului, de mecanismele moderne și complexe ori de diferite tactici și strategii, chiar cred că încăperile cu pricina te readuc puțin la origini. În fond, jocul de escape room se bazează pe simțuri, pe intuiție și team work, nu pe artificii hi-tech și pe efecte speciale din epoca lui Matrix.

Povestea din Salonul 13 e următoarea: am fost închis acolo din greșeală (sau mă rog, așa mi s-a zis, deși în orice întâmplare există o urmă de intenție) și, deci, pentru că eu eram convins (ca orice nebun de altfel) că n-am ce căuta acolo, trebuia să evadez. Și mi s-a spus mie că o reușit un anume Leopold Uranus să scape cândva și că dacă-i urmez întocmai pașii o să scap și eu în maxim o oră. Ceea ce, ca să n-o mai lungim, am și făcut, iar în 47 de minute eram de partea cealaltă a ușii.

Cu un decor simplu, dar cât se poate de realist, camera vine în întâmpinarea ta cu senzația autentică a unui salon de psihiatrie. Aparenta simplitate ce m-a cuprins la o primă vedere s-a dovedit a fi (ca de fiecare dată) o problemă destul de dificil de tranșat. În timpul jocului am avut parte de două momente cheie în care am exclamat, fie în gând ori cu voce tare, că suntem aproape de a evada și că nu mai are ce să intervină; în ambele dăți s-a dovedit că au mai fost pregătite și alte surprize.

De cealaltă parte, The Box mi-a intrat la suflet maxim. E una din acele camere! Vorbim de aceeași simplitate prin decor, cât și de o complexitate incredibil de inteligentă. Într-un spațiu destul de strâmt, în care pot intra maxim patru persoane, fundalul sonor prezintă o tematică pe cât de liniștită pe atât de profundă, în timp ce lumina obscură poate încurca. Spre deosebire de precedenta cameră, în care multe detalii sunt la vedere, aici nivelul de experiență necesar e ceva mai accentuat.

Poate și datorită acestui aspect am reușit o evadare ceva mai bună (ce vorbesc eu aici, a fost aproape perfectă! cred că nici cei care au făcut camera n-au evadat așa repede), iar în 27 de minute am făcut recordul locului. Dacă după prima evadare am fost un fel de Internet Explorers, apăi la ieșirea din The Box am luat numele de record, astfel că pe panou aperem cu BlogBusters; apărem, adică eu, Raluca, Andreea și Emil.

Recomand ambele camere de la No-Exit, chiar dacă ofer un plus cutiei; nu pot spune ceva rău nici de salon, căci și aceea reprezintă o aventură. Adresa e George Enescu, nr. 32, undeva aproape de McDonald’s-ul de la Romană, în timp ce prețurile variază de la 30 la 50 de lei, în funcție de grup. Apoi vă puteți lăuda și c-ați evadat de la nebuni. Da’ halatu’, cât e halatu’?