Te-aș ruga să stai câteva secunde și să-ți aduci aminte de clasa a 9-a; indiferent când a fost ea, dacă a fost acum câțiva ani sau ai trecut deja prin mai multe reuniuni cu colegii de liceu. La mine au trecut 6 ani de când am început liceul, deși uneori îmi aduc aminte de momentele alea de parcă erau ieri. N-aveam blog sau orice altă tangență cu scrisul, visam să devin arhitect, habar n-aveam ce-i aia social media, iar internetul îl țineam pentru Yahoo! Messenger, tot felul de joculețe de strategie și referate școlare; plus FIFA offline.

Acum, pornind de la niște exemple personale voiam să povestesc despre câteva chestii pe care le-a trăit oricine în clasa a 9-a, indiferent de context sau de detaliile care pot fi ușor diferite de la caz la caz.

1. De exemplu momentul ăla din prima zi de școală în care ai senzația că toată lumea se știe cu toată lumea, numai tu nu cunoști pe nimeni. Mai ales dacă ai făcut liceul în București, dar chiar și în provincie, cu siguranță îți aduci aminte când ai intrat în clasă și noii tăi colegi erau toți deja împărțiți pe grupulețe, iar pentru o secundă te-ai gândit că n-o să te integrezi niciodată.

2. Sau colegul ăla de la care copiai temele, dar pe care-l certai mereu că nu le-a făcut complet sau corect. La început îl rugai să-ți dea caietul, îi promiteai că-i ești dator, dar pe măsură ce zilele treceau știai că el e singura ta șansă să-ți faci temele, așa că ajungeai să-i iei de unul singur caietul din ghiozdan. Și-l mai și certai apoi, „bă, vezi că exercițiul ăsta e greșit!” sau „bă, dar continuarea unde e, de ce n-ai făcut-o?„

3. Apoi mai e profesorul ăla care vă asculta în ordine alfabetică sau pe bănci. Și stăteai să-ți faci calcule: tu erai în penultima bancă de la fereastră, știai că de obicei începe din prima bancă, până la tine mai sunt șase colegi, dar doi lipsesc, iar de obicei ascultă cam patru pe oră, deci ai șanse să scapi. Și te rugai ca ăia din fața ta să stea cât mai mult la tablă.

4. Să nu uităm de colegii ăia cărora trebuia mereu să le dai din mâncarea ta, chiar dacă și ei aveau un sandviș la ei. Dacă veneai cu un pachet de biscuiți era clar că-l vei împărți până-ți vor mai rămâne maximum doi; dacă aveai un croissant trebuia să rupi o bucată și pentru colegi și mereu te asigurai că le dădeai partea aia fără ciocolată. Partea mișto era când se schimbau rolurile și aveai ocazia să le spui: „bă, ieri ți-am dat biscuiți de la mine, hai, rupe-mi și mie o bucată din covrigul ăla!„

5. Cu toții am avut un coleg care spunea de fiecare dată că n-a învățat deloc, care la fiecare test îți spunea că nu știe răspunsul și înainte de fiecare oră zicea că nu și-a făcut tema. Colegul ăla care era mereu cu mâna pe sus când venea vorba de a fi ascultat și care lua 10 la toate testele „pentru care n-a învățat”. Și reversul medaliei e colegul ăla care învăța mereu și lua notă mai mică decât tine, doar pentru că tu ai reușit să copiezi; și se oftica teribil!

6. În cele din urmă, nu trebuie să uităm de momentele alea în care ne prefăceam că ne simțim rău doar pentru a nu ieși la tablă. Îți mai aduci aminte când te striga profa de mate să ieși la tablă, iar tu spuneai că ți-e rău și nu poți sta în picioare? Și ea zicea „bine, hai, următorul la catalog!” Simțeai cum ai reușit să treci peste unul dintre cele mai grele obstacole din viața ta, doar ca ziua următoare aceeași profă să-ți spună: „la tablă cu tine, gata, azi nu te mai simți rău!„

Am scris articolul ăsta pentru că cei de la KFC și Pizza Hut mi-au adus aminte, prin inițiativa lor, despre cum era în clasa a 9-a. Și m-a luat așa, o nostalgie cu tentă comică. Ideea e că ei vor dona în numele meu și al colegilor mei de clasă (cărora le mulțumesc că mi-au fost colegi de clasă) 250 de lei către World Vision, bani care vor ajunge la alți elevi de clasa a 9-a. La fel de bine poți dona chiar tu, dacă ajungi într-unul dintre restaurantele KFC și Pizza Hut, un leu pentru aceeași cauză. În 2015 în urma donațiilor și ale scrisorilor gândite de bloggeri s-au strâns 80.000 de euro care au sprijinit 120 de copii. Ceea ce cred că e foarte mișto!