Nu ştiu cum să-ncep; dar ştiu cum să termin. Pentru că asta vreau, să termin. Nu voi scrie un articol lung, pentru că aşa se face la despărţiri, îţi iei rămas bun în cuvinte puţine. S-au întâmplat prea multe pentru a mai putea continua pe drumul ăsta şi, de ce să mint, în extrema mea relaxare şi doar aparenta nepăsare, m-am implicat aşa cum am considerat eu necesar. Iar asta, într-un final, m-a obosit.

A fost o perioadă frumoasă a vieţii mele, cu bune, cu rele, am cunoscut oameni interesanţi, de la care am învăţat câte ceva, de la unii mai mult, de la alţii mai puţin, de la unii de bine, de la alţii de rău. Câte experienţe am acumulat în tot timpul ăsta n-are rost să zic aici, c-am mai şi scris despre ele. Dacă vrea cineva să afle mai multe despre ce-a însemnat pentru mine toată afacerea asta, poate citi şi la Emil pe blog, în interviul pe care i l-am acordat acolo.

De ce am zis că a fost o afacere? Nu, nu vă gândiţi c-am câştigat eu ceva, vreun ban, din treaba asta. Bine, au mai fost, dar puţini. Am câştigat experienţă, pentru că în final asta contează. I-am zis afacere pentru că asta ne-a legat, acel spirit profesional. Aşa a fost să fie, şi recunosc, n-am fost cel mai bun la asta. Poate pentru că nici n-am vrut să fiu. Mulţi vor zice că e o gândire mediocră, dar am ştiut mereu să-mi aşez priorităţile în viaţă. Desigur că n-am fost nici cel mai slab. Am fost apreciat de unii, hulit de alţii, c-aşa-i în tenis.

Acum, în acest sfârşit de drum, tot ce sper e ca nimeni să nu fie trist. Bine, glumesc, nu prea mă interesează partea asta cu tristeţea, nu-s vreun sentimental. Mi-a rămas în cap replica asta din filmul The Fault in Our Stars: cel mai tare mă tem de uitare; mă tem să fiu uitat. Da, aş putea zice asta; aş putea zice că-mi doresc ca o parte din mine să rămână ascunsă în amintirea celor care m-au cunoscut. Aveam articolul ăsta în draft de câteva zile, doar că am aşteptat momentul potrivit să îl public. Mă tot gândeam dacă e o idee bună, dacă asta e cea mai inspirată decizie. Am tot aşteptat. Momentul acela potrivit s-a ivit acum.

Astăzi am aflat, aşadar, că am promovat, oficial, examenul de bac. Ca urmare a acestei ştiri deloc surprinzătoare pe care am primit-o pe o căldură toridă, am luat deci decizia să îmi continui viaţa. Un fel de fresh start de care avem cu toţii nevoie. Aşadar am decis să las în urmă liceul, viaţa de liceu şi mare parte din ce a însemnat ea pentru mine (să mă repet, mare parte). Am decis că e momentul ca prioritatea mea să nu mai fie examenul de bac, aşa cum a fost în… ultima săptămână!! Am decis să continui cu drumul ăsta, al scrisului în online, şi să las latura mea de elev să existe doar alături de celelalte amintiri pe care le mai am. Vă mulţumesc pentru înţelegere, susţinere, şi sper să fiţi de acord cu deciziile mele şi de acum înainte! 

Doar nu s-a gândit cineva, cât timp a citit articolul ăsta, că mă las de blogging, nu? 🙂