Scriam acum un an pe blog despre ceea ce înseamnă, sau ar fi trebuit să însemne Malaezu 2.0. A fost pe deoparte cum am vrut să fie, iar pe de altă parte a fost chiar mai bine. Am respectat anumite planuri pe care mi le-am impus cu un an în urmă, am renunţat la altele, am clădit altele. Planurile sunt făcute ca să fie schimbate, regulile pentru a fi încălcate. M-am apucat de blogging în ultimul septembrie, cam asta a ieşit până acum.

Despre ce am realizat sau n-am realizat, despre cât de bine sau prost m-am descurcat vorbeşte blogul ăsta de la sine, el şi vocile mulţumite sau mai puţin mulţumite ale cititorilor săi. Voiam doar să recapitulez, într-o notă personală, în rândurile ce urmează cu ce am rămas după un an de blogging.

Primul proiect de care m-am ocupat pe blogul ăsta a fost Cutia de Carton, un proiect special şi de care m-am ataşat enorm. Am constatat cu surprindere că Viaţa Într-o Cutie de Carton s-a mai vândut şi la mai bine de un an de la publicare, am primit cu bucurie diverse mesaje, la vremea lor, de la cititorii Cutiei de Carton. Probabil proiectul în care m-am implicat cel mai mult emoţional din motive evidente, Cutia de Carton a oferit, sper eu, câteva răspunsuri, ceva mai multe întrebări, şi a generat şi nişte vânzări. Ceea ce e bine, zic.

Am scris în ultimul an articole participante la diverse campanii, dintre care amintesc două foarte dragi mie, campania ROM Autentic, #MareaUnireDigitala şi cea despre care voi scrie puţin mai mult, de promovare a festivalului de film documentar One World Romania. Festivalul aflat la a şaptea ediţie la noi în ţară a reprezentat ocazia perfectă pentru mine de a cunoaşte offline câţiva bloggeri extrem de talentaţi într-ale îmbinării cuvintelor. De asemenea, scriind despre filmele din cadrul festivalului a fost prima experienţă pe care aveam să o cunosc cu latura asta a bloggingului.

Din sălile micilor cinematografe din capitală am ajuns în marile malluri Bucureştene, de la documentare despre Jocurile Olimpice sau mafia Siciliană la marile blockbustere ale Hollywood-ului, cam ăsta a fost drumul. În mai aveam să pun la punct colaborări cu Ro Image şi MediaPro Distribution, alături de care avea să se alăture ceva mai târziu şi CineForum, trei dintre cei mai mari, poate chiar cei mai importanţi distribuitori de filme din România. Datorită lor am ajuns să văd aproape orice film rulează în cinematografele de la noi de câteva luni încoace şi, din păcate pentru doritori, să refuz cam fiecare propunere de ieşit la un film cu prietenii.

Am dezbătut pe blog şi Campionatul Mondial, că s-a nimerit bine chiar în vara asta, am participat la evenimente de social media precum Top Social Brands, am scris chiar şi despre concerte. Să nu uit, tot aici mai zic o dată, în caz că interesează pe cineva că în septembrie sunt blogger acreditat la Webstock, cel mai mare eveniment dedicat online-ului din România. Am reuşit să fac toate chestiile astea într-un an, nu ştiu dacă e mult, e puţin, dacă e bine, contează sau nu. Sunt chestiile cu care mă laud eu după un an de blogging. Că, da, asta era şi ideea articolului, să mă laud.

Scriu articolul ăsta într-o ultimă zi de vară; o altă ultimă zi de vară. Căci de mâine, 1 septembrie, intru în al doilea an de blogging, #cumarveni. Dar scriu articolul ăsta azi pentru că ştiu că mai am o lună la dispoziţie înaintea începerii primului meu an universitar. Cică şcolile şi liceele încep mai devreme. Dar mai e până atunci iar mâine e septembrie. Septembrie, luni.