Dacă v-aţi întrebat vreodată cât de departe poate merge nesimţirea, lipsa de respect, sau setea de putere a omului, atunci sfatul meu este să încetaţi imediat să vă gândiţi la asta; nu vreţi să ştiţi până unde poate ajunge ura ascunsă adândc în pupilele cuiva, disperarea, invidia, sau lipsa de scrupule ce pun treptat, dar într-un mod din ce în ce mai rapid, stăpânire pe caracterele slabe ale bietelor creaturi bipede, oamenii. Îmi cer scuze pentru postul dur pe care urmează să îl citiţi, dar tind să precizez totodată că orice asemănare cu situaţii reale, sau personaje reale, este pur întâmplătoare, şi rog a fi tratată ca atare.

Sunt curios câţi dintre voi au avut parte de vreo nedreptate, un mic dezavantaj, o răutate, în ultima perioadă de timp. Mulţi? Sau poate foarte puţini, şi am eu o problemă. E ok, mi-o asum. V-aţi întrebat vreodată „de ce?”? Aţi stat vreodată noaptea târziu, în pat, cu laptopul fierbinte pe picioare, căştile umplute cu muzică în urechi, gândindu-vă, măcar pentru cinci minute, de ce s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat? Eu da. Dacă aveaţi cumva impresia că sunteţi de vină,  că aţi făcut ceva greşit, atunci sfatul meu este ca toată lumea să se mai gândească măcar o dată. E posibil ca totul să fie din vina mea, sau a ta, sau a noastră; dar e mult mai probabil ca totul să fie din vina lipsei de caracter, de moralitate, din vina urii, a invidiei care ne macină pe noi, sau pe ei, oamenii ăştia proşti, care nu reuşesc să vadă mai departe de propriul nas bubos.

Vă dau următoarea situaţie: eşti elev; munceşti ca terminatul, zile întregi, nopţi întregi, pentru a obţine o notă mare, o notă inutila, da, dar mare. Şi reuşeşti ca în ziua aşa-zisei evaluări, să faci totul perfect; dar apoi, „evaluatorul”, profesorul frustrat, vine şi face tot ce poate pentru a îţi distruge munca. Stă, studiază atent, se chinuie să îţi găsească imperfecţiunea; dar, ce se întâmplă atunci când nu o găseşte? o inventează. Şi, după ce nedreptatea a fost comisă, stai şi te întrebi „de ce? ce am făcut? de ce eu?”. Răspunsul nu va veni niciodată, dacă  în capul tău vor continua să răsune acele întrebări auto-acuzatoare. Nu tu, ci răutatea, scârba şi sictirul „maturilor” din jur au făcut ca această nedreptate să fie posibilă. Mergând stric pe principiul „orice şut în cur e un pas înainte”, o să fii surprins câtă lume va veni la tine şi te va lua la şuturi.

Continui cu situaţia a doua: nu mai vorbim acum despre elevul perfect, muncitor. Vorbim despre un mediocru, sau, poate, un sub-mediocru; cineva a cărui singură ambiţie este să treacă clasa. Dar, spre deosebire de alte jigodii, acesta se chinuie să reuşească acel mic scop pe care l-a propus. Şi poate, dacă ar fi lăsat, ar reuşi; dar nu este. Apare din nou „corectitudinea”, apare din nou eticheta de „sub-mediocru”, şi, mergând după un nou principiu, „nu judeca o carte după copertă; ci după autor”, acelui amărât nu i se mai acordă absolut nicio şansă. El se va întreba apoi, „de ce?”. Îi ofer eu răspunsul, din nou: nu pentru că ar fi el de vină, ci pentru că trăim într-o societate umplută de siluete, tentative de oameni, cu idei preconcepute, principii patetice, şi o incredibilă lipsă de caracter.

Vă propun acum o a treia situaţie: ce faci atunci când te afli cu spatele de un perete murdar, alături de alţi doi oameni, pe punctul de a fi… „evaluat”? Depinde; dacă eşti o jigodie, nu faci nimic, şi te rogi să nu te-mpuşte; dacă esti un pupincurist patetic, te pui în genunchi şi implori iertarea păcatelor, încălcându-ţi toate principiile pentru asta; dacă ai un minim de respect de sine, o coloana vertebrală, atunci stai drept, pe cele două picioare, şi lupţi pentru a te salva singur. Acum, întrebarea pe care v-o adresez eu: cine „moare” primul? E simplu; jegosul, nepăsătorul, nu va fi considerat niciodată o ameninţare, nu i se va da niciodată importanţă, va fi lăsat să plece. Pupincuristul prinde bine, pentru că în societatea noastră e nevoie de oameni care să ştie să sărute bine fundurile nespălate ale papagalilor care deţin puterea. Mai rămâne unul… cineva trebuie să „moară”… iar, aşa cum a spus un mare filosof în viaţă, ne bazăm pe zicala „ghici, ghicitoarea mea, cine`i…”.

Cea de-a patra, şi ultima situaţie pe care v-o expun, vă va duce puţin mai departe decât primele trei: nu mai avem parte de un elev, oricum ar fi el, sau de vreo situaţie şcolară. Privim acum către un alt tip de om, serios, inteligent, o specie rară. Acestuia îi este dată o sarcină; nu i se precizează concret ce are de făcut, sau cum, dar el reuşeşte să o ducă la bun sfârşit. Ce se întâmplă atunci când omul doreşte să îşi prezinte rezultatul final în faţa „maimuţoiului-şef”? E simplu, foarte simplu: nu este băgat în seamă; munca sa este mototolită, aruncată într-un colţ, în timp ce singurul răspuns batjocoritor, plin de scârbă, pe care el îl primeşte este: „mai încearcă…” Pleci capul, îţi ceri scuze, şi o iei de la capăt. A doua oară, probabil, acelaşi rezultat, acelaşi deznodământ. Ce faci apoi? (doar nu vă aşteptaţi să răspund tot eu şi la întrebarea asta…)

Închei, însă, cu o concluzie de tip exemplu, şi cu o nouă întrebare, pentru voi: ce faci, totuşi, atunci când tu, oricum ai fi, deştept, prost, leneş, muncitor, timid, tupeist, modest, sau arogant, eşti dezavantajat, dar, mai presus de asta, vezi cum, în urma ta, altcineva câştigă, pe nedrept, lozul cel mare? Înghiţi în sec, şi mergi mai departe? Continui lupta aceasta, sau o iei de la capăt? Dar, poate, şi mai important, îţi poţi păstra tu, oare, caracterul, coloana, unicitatea ta, sau vei deveni robotul pupincurist, linguşitor, creatura lipsită de scrupule, de sentimente, în stare să încalce orice principiu pentru a ajunge în vârf? Gândeşte-te la asta, oferă-ţi răspunsul de care ai nevoie, şi alege drumul pe care vrei să îl urmezi. Pentru voi, Malaezu, cu mult respect! 🙂