Malaezu.ro

Am văzut Spider-Man: No Way Home (recenzie fără spoilere)

M-aș arunca să spun că Spider-Man: No Way Home este, alături de Dune, unul dintre cele mai așteptate filme ale acestui an și poate cel mai așteptat film cu supereroi de la Avengers: Infinity War încoace.

Și cumva pe bună dreptate, că marketingul în jurul lui a început de undeva de acum doi ani, iar în ăștia doi ani internetul a fost plin de articole, zvonuri și teorii; și încă e, dar acum putem cerne adevărul de zvon și, treptat, toate teoriile alea vor fi înlocuite cu discuții bazate pe filmul propriu-zis.

Îmi aduc aminte și acum când a apărut prima informație conform căreia Alfred Molina ar urma să-și reia rolul din Spider-Man 2 (2004) în No Way Home, și valul de reacții venit odată cu ea. Sigur, discuții sunt dintotdeauna, dar cred că ăla a fost momentul în care oamenii au început să își pună cu adevărat problema că un film care să reunească mai multe universuri Marvel ar fi cu adevărat posibil. Ulterior Doctor Octopus a fost confirmat oficial, alături de alți foști antagoniști ai lui Spider-Man precum Green Goblin (Willem Dafoe) sau Electro (Jamie Foxx) și brusc visul imposibil devena încet, încet realitate.

În crossoverul Crisis on Infinite Earths produs de CW rivalii de la DC Comics au fost primii care au mutat în acest sens, atunci când i-au adus împreună, fie și pentru doar câteva secunde, pe cei doi actori care-l interpretează pe Flash: Grant Gustin și Ezra Miller. Tot atunci au fost aruncați într-un nou univers și nume precum Tom Welling (Clark Kent în Smallville) sau Kevin Conroy (vocea lui Batman în seria animată), iar fanii au început să spere. Apariția unui multiverse pe micul sau pe marele ecran este acum o posibilitate concretă.

Marvel s-a jucat prima oară cu conceptul ăsta tot într-unul dintre filmele dedicate lui Spider-Man: înaintea sequelului Far From Home fanii au teoretizat pentru prima oară că personajul lui Mysterio este venit dintr-o altă lume. Multiverse-ul a devenit însă o certitudine atunci când Kevin Feige ne-a prezentat titlul oficial al noului film Doctor Strange: Multiverse of Madness.

Direcția către care ne îndreptam era una singură, iar fanii au început pe rând să speculeze cine, când și în ce fel va declanșa acel multiverse. Întâi s-a crezut că-i opera lui Thanos și a snapului său, apoi că va fi înfăptuit de un act neglijend al Wandei în seria Wandavision, pentru ca mai apoi el să fie confirmat oficial prin acțiunile lui Loki în serialul ce-i poartă numele. Marvel s-a folosit de mai multe titluri din portofoliu pentru a pune împreună piesele și a ne explica încet, pas cu pas conceptul: cel mai recent a făcut-o prin seria What If…? și ai săi Guardians of the Multiverse.

Multiverse-ul este poate cel mai bine reprezentat în Spider-Man: No Way Home, atunci când mai mulți antagoniști clasici ai lui Peter Parker ajung accidental în același univers. Fără să o denumească oficial, MCU a construit astfel propria sa versiune de Sinister Six, echipa de răufăcători devenită celebră în rândul fanilor, dar absentă de pe marele ecran până în prezent. De altfel Marvel nu e la prima tentativă de a-i reuni pe inamicii lui Spider-Man sub aceeași umbrelă, însă problema cu care s-au confruntat a fost întotdeauna aceeași: lipsa continuității. Seria de filme The Amazing Spider-Man (cu Andrew Garfield protagonist) ar fi urmat să ducă în acea direcție, cu niște indicii clare, însă recenziile dezastruoase care au dus la anularea celui de-al treilea film au dus implicit și la anularea conceptului. Kevin Feige găsește soluția ideală pentru a face ca Sinister Six să funcționeze fără să se chinuie să-i aducă lui Tom Holland o grămadă de antagoniști: îi ia pe cei folosiți în trecut de Sam Raimi și Marc Webb.

 

Spider-Man: No Way Home pornește exact din momentul în care ne-a fost lăsat personajul la final de Far From Home, cu identitatea sa secretă expusă și o lume întreagă pregătită să-l judece. Consecințele ultimei mutări ale lui Mysterio sunt majore, iar viața lui Peter Parker ia o traiectorie total diferită.

Ultimul film al trilogiei este de altfel și ultimul capitol al călătoriei inițiatice pe care personajul lui Holland a primit-o de la Marvel în 2017. La finalul filmul în cauză vom vedea pentru prima oară un erou matur, trecut prin povara suferinței, un erou care își înțelege puterile și își acceptă responsabilitățile. A fost, de altfel, și pentru prima oară pe toată durata acestui carousel început în urmă cu 4 ani în care l-am văzut pe Peter Parker mai departe de adolescentul din liceu și mai aproape de acea versiune a sa din seria animată produsă în anii ’90. Sigur, nu vârsta e importantă aici, ci traseul pe care-l are de urmat eroul și toate cicatricile care apar și rămân cu el până la final.

Prin decizia de a-l face pe Spider-Man victimă a snapului lui Thanos, Marvel a evitat să-i provoace eroului un impact emoțional cu care poate nu era pregătit să se confrunte în acel moment. Sigur, vorbim de un personaj care a luat parte la poate cea mai importantă bătălie din istoria umanității, însă cumva efectele snapului s-au resimțit diferit asupra sa față de restul eroilor. Asta și pentru că, așa cum spuneam, atunci pur și simplu nu era momentul nici pentru el, ca personaj, nici pentru noi, ca fani; iar MCU a construit foarte atent acest moment pentru a fi siguri că nu-l grăbesc și nu-l ratează.

Și într-adevăr simți că No Way Home este un film căruia ai putea să-i găsești ca unic defect faptul că nu te poți bucura de el pentru prima oară decât o singură dată. Este conturat după chipul și asemănarea fanilor lui și este o dovadă clară că, dacă lași oameni pricepuți să-ți gestioneze un proiect și dacă dai ascultare și vocii publicului, atunci poți livra un produs de excepție. Îmi e greu să văd cum ar putea filmul ăsta dezamăgi pe cineva; și zic asta uitându-mă la oamenii alături de care l-am urmărit zilele trecute la IMAX, pentru că ei sunt publicul care contează, iar fericirea și entuziasmul din privirile lor nu are echivalent. Fericire și entuziasm pe care le-am împărtășit și eu în egală măsură.

Zâmbeam și plângeam, preț de două ore și jumătate; nu că plângeam, efectiv boceam, eram cu degetele pe sub ochelarii 3D, mă frecam la ochi și suspinam. Eram mândru că dintre toate realitățile din multiverse eu m-am născut fix în aia în care s-a făcut filmul ăsta. O singură dată mi s-a mai întâmplat să ies devastat dintr-o sală de cinema: la final de Infinity War, acolo unde, deși știam deja că Thanos urmează să câștige (pentru că citisem benzile desenate), tot m-a lovit super puternic momentul.

Dar dacă ești un fan al benzilor desenate cred că filmul ăsta e maximum ce-ți poți dori; efectiv nu ai unde să te mai duci de aici. Sigur, există filme excepționale bazate pe benzi desenate, există filme și personaje superbe scoase de acolo, precum The Dark Knight, Jokerul lui Joaquin Phoenix sau Logan, concluzia poveștii lui Hugh Jackman. Toate trei sunt niște filme senzaționale, cu niște personaje scrise impecabil, însă conceptul de comic book on screen n-a fost niciodată adus mai aproape ca acum.

Este a doua oară în anul ăsta când fanii câștigă, după lansarea filmului Zack Snyder’s Justice League. Și m-am gândit dacă e ok să zic asta, dacă nu-i la cald reacția mea, dar o zic oricum, că merită: Spider-Man: No Way Home este cea mai bună adaptare de benzi desenate pe care o avem în momentul ăsta.

Tagged in:, , ,
Despre 
Blogger, social media manager, content creator, full-time geek, amator de filme și seriale și fan Arsenal; în timpul liber joc FIFA pe Playstation.

0 Comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.