Malaezu.ro

Tot ce trebuie să știi despre noul sezon din Stranger Things

Au trecut trei ani de la premiera precedentului sezon din Stranger Things, timp suficient pentru oricare dintre noi, chiar și pentru cei mai devotați fani ai seriei să-și iasă din ritm și să arunce undeva în uitare sentimentul ăla absolut superb pe care-l ai când urmărești cum se derulează episoadele înaintea ochilor tăi. Am zis să încep cu treaba asta pentru că ceea ce face cel mai bine noul sezon din Stranger Things e să îți readucă aminte cât de mult iubești serialul de față.

Iar cei trei ani de pauză pe care i-am avut au fost folosiți de frații Duffer pentru a livra cel mai intens și întunecat sezon de până acum și, m-aș arunca eu să afirm, poate și cel mai bun; undeva la concurență cu primul, dar cu siguranță peste precedentele două.

Și pentru că așteptarea a fost lungă și grea, tot din start aș vrea să-ți ofer aceste recapitulări pe care le-a făcut Netflix pentru sezoanele unu, doi și trei, ca să-ți aduci aminte rapid de unde vei relua povestea. N-o să intru în detalii în rândurile următoare, în care nu voi arunca nici spoilere majore despre noul sezon, însă dacă nu vrei să afli chiar nimic și să te arunci cu vizionarea total în necunoscut atunci poate ar trebui să salvezi articolul ăsta și să te întorci la el ceva mai târziu.

Poate c-ai citit deja pe internet, noul sezon din Stranger Things este de departe cel mai lung de până acum, cu 9 episoade ce însumează undeva pe la 13 ore de vizionat. Fiecare episod are peste o oră, însă apogeul se atinge la ultimele trei, care au 98, 85 și respectiv 150 de minute (da, ultimul episod are două ore și jumătate, mai mult decât majoritatea filmelor de cinema). Tocmai de aceea sezonul patru a fost împărțit în două, cu primele șapte episoade debutând la Netflix pe 27 mai, iar ultimele două, care-s practic două filme, de la 1 iulie. Discutăm aici doar de prima parte, urmând să ne raportăm și la cea de-a doua atunci când va fi cazul.

Frații Duffer ambalează în aceste 13 ore (aș spune 9, pentru că n-aș vrea să mă refer și la ultimele două episoade, dar mă îndoiesc că se va schimba ceva din perspectiva asta) o poveste alertă, cu o dezvoltare ce-ți aduce aminte cadru cu cadru că sfârșitul e aproape. Nu doar că ne întoarcem la atmosfera cu care Hawkins ne-a obișnuit în precedentele trei părți, dar cumva se simte un plus oferit genului horror de care n-am avut parte până acum. Sunt câteva momente în care munca Dufferilor mi-a adus aminte de ce-a mai făcut Mike Flanagan cu seriile The Haunting of Hill House și respectiv Bly Manor (care pentru mine sunt apogeul în materie de storytelling horror).

Tot ce-ți pot spune că sezonul ăsta nu-i neapărat la fel de ușor de privit ca precedentele și e abordat cu un nivel de maturitate ridicat; maturitate la care au ajuns atât producătorii, cât mai deseamă actorii din distribuție. Pentru că și asta este una dintre diferențele majore pe care le vei resimți, odată ce Stranger Things lasă în urmă micile probleme ale copilăriei în favoarea unor teme mult mai serioase, ce vin la pachet și cu un impact mult mai puternic.

Și dacă jocurile de Dungeons & Dragons rămân o constantă, diferența e făcută de modul în care personajele se raportează la ele: Stranger Things 4 e despre integrare socială, despre acceptare și apartenență, despre trecerea abruptă și deseori violentă pe care suntem cu toții obligați s-o facem în momentul în care realizăm că suntem nevoiți să ne lăsăm în urmă copilăria. Aici serialul produs de Netflix îți dă ocazia să retrăiești acele momente tocmai pentru că ai crescut involuntar odată cu Millie Bobby Brown, cu Noah Schnapp, cu Finn Wolfhard sau cu Gaten Materazzo. Și-ți va fi deseori greu să-i privești în această nouă postură în care un joc de D&D nu mai înseamnă bucuria serilor petrecute alături de prieteni, ci definirea unor personaje aflate la final de story arc.

Saltul ăsta temporal nu e neglijat de scenariștii care-l evidențiază prin câteva momente cheie: unul dintre ele e atunci când Steve (personaj interpretat de Joe Keery) se plânge de faptul că pică pe el de fiecare dată sarcina de a-i supraveghea pe mai tinerii săi colegi. Și atunci intervine Nancy (Natalia Dyer) amintindu-i că nu mai sunt copii și că nu mai au neapărat nevoie de un babysitter. Iar mențiunea asta nu e doar pentru Steve, ci și pentru noi, ca să realizăm și să conștientizăm unde ne aflăm.

Poate personajul cu cea mai impresionantă evoluție pe durata acestui sezon este Max (Sadie Sink), care se bucură de mai multe momente de prim-plan după ce în sezonul anterior mie unul mi-a dat senzația că nu-și găsește neapărat locul în scenariu.

Aici fac totuși abstracție că în centrul atenției rămâne Millie Bobby Brown (și nu neapărat Eleven), care impresionează în repetate rânduri prin modul în care-și transpune sentimentele în fața camerei și te face să empatizezi și să te revolți față de trăirile personajului ei. Poate cel mai încercat dintre toți este Eleven, care se află la granița dintre două lumi și nu aparține de fapt de niciuna dintre ele: este adolescenta care-și dorește o viață normală de liceu, dar pe care nu o poate avea din cauza trecutului ce planează asupra ei, la fel cum în egală măsură este supereroul rămas fără puteri ce-și vede rosul pe Pământ disipându-se în fața ochilor.

În plan secund se regăsește Jim Hopper (David Harbour), care în acest sezon are de purtat posibil pentru prima oară propria bătălie, fiind mai mult ca oricând protagonistul propriilor secvențe și nu doar un gardian protector. Păstrarea personajului său în poveste nu e neapărat un fan service așa cum ar fi putut fi el considerat inițial, ci dovedește evoluția și schimbările la care a fost supus fostul ofițer de poliție din Hawkins, luptându-se acum atât cu proprii demoni, cât și cu cei ai Uniunii Sovietice.

Cumva am avut senzația că sezonul al patrulea se deconectează voit de primele trei, păstrând doar istoricul fiecărui personaj și nu neapărat acțiunea de bază; ceea ce-l face mai ușor de privit și de către aceia care poate n-au timp să investească în recapitulări și articole de aducere aminte. Reușește în egală măsură să ridice miza, să vină cu cu un antagonist nou, dar totuși să păstreze atmosfera de care ne era atât de dor.

În ciuda duratei episoadelor, care ar putea în egală măsură să-i descurajeze pe unii la fel cum îi entuziasmează pe alții, Stranger Things 4 a fost pentru mine unul dintre cele mai scurte maratoane pe care le-am făcut în ultima vreme, pornit într-o frumoasă seară de vineri și încheiat într-o banală zi de sâmbătă, după prânz. Și-a fost genul ăla de binge la care n-am simțit nevoia să verific din telecomandă cât a mai rămas până la final de episod; genul ăla de binge la care-mi ziceam că mai bag un episod, că-i lung oricum, și gata, doar ca să mai dau un play puțin peste o oră mai târziu.

Ceea ce cu siguranță îți recomand și ție.

Tagged in:,
Despre 
Blogger, social media manager, content creator, full-time geek, amator de filme și seriale și fan Arsenal; în timpul liber joc FIFA pe Playstation.

0 Comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.