Când îți spune cineva ceva despre vreun film românesc te gândești automat la secvențele alea cu protagoniștii stând la masă în bucătărie și discutând despre reptilieni și motivele pentru care a câștigat Trump alegerile. E ceva firesc, așa arată în mare măsură cinematografia românească în 2016; nu generalizez, dar cam
FJSC-ul l-am început anul trecut; Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării. Acum, la jumătatea anului II, mă pregătesc psihologic – și doar atât – pentru examenele care stau să vină. De un an de zile țin să vă povestesc ceva pe blog și niciodată n-am apucat. Profit de ocazie și
Cei care mă cunosc puțin știu despre mine că am o stare d-aia zen în mare parte din timp. Adică nu-s omul cu care să vrei să te cerți, pentru că nu mă enervez și, în cele din urmă, tot tu îți faci rău. Am supărat câțiva profesori cu treaba
Dragilor, pentru că azi e luni, început de săptămână, prima mea zi de vacanţă de când am început drumul ăsta al facultăţii, ţin să vă urez un călduros bun venit! în perioada sărbătorilor de iarnă. Aşa cum se poate observa, mi-am pus căciuliţa de Moş pe blog şi un screen saver cu fulgi
Eu am să-ţi spun cum aş vrea să arate masa mea de Crăciun şi de Anul Nou. Nu ştiu dacă te interesează neapărat, dar poate reuşesc să te fac să înţelegi şi tu ce spun eu aici şi poate, de ce nu, să gândeşti în aceeaşi direcţie. Nu vreau să-ţi
„Vezi steaua aia de-acolo?” am întrebat. „Care dintre ele?” „Cea mai de sus, din vârf de tot. Cea care străluceşte cel mai tare, cea care ne luminează orizontul.” A scuturat din cap, precum o salcie pe marginea unui lac, în toiul iernii. „Am să-ţi spun o poveste despre ea; şi despre cum a ajuns
