În ultima vreme Netflix mi-a tot scos în față filmul ăsta numit Tau, cu care zic ei c-aș fi avut un fel de perfect match, așa c-am profitat de două ore libere și i-am dat play. O să-ți prezint pe scurt povestea, iar tu vei avea vaga senzație ca ți se pare cunoscută și c-ai mai văzut-o în multe alte filme. Într-adevăr așa e, Tau nu excelează prin poveste, însă are alte calități care m-au determinat să-i acord spațiu pe blog.

E genul ăla de poveste în care o persoană e răpită de un tocilar malefic și folosită pentru a-i satisface ăluia experimentele fanteziste. În cazul de față tocilarul malefic e Ed Skrein, pe care-l văd pentru prima oară cu ochelari de vedere și cărare în păr; mă rog, pe care-l văd pentru prima oară cu ochelari de vedere și păr. Omul pare destul de șmecher, are agățate pe pereții casei poze cu el pe coperta Forbes și participă la întâlniri holografice cu membrii consiliului unei companii pe care aparent o conduce.

Skrein a dezvoltat propriul sistem de inteligență artificială care-i face curat în casă, pentru că Skrein e obsedat de curățenie. AI-ul se numește Tau (nu Tău, ca pronumele) și e pedepsit atunci când Skrein descoperă o urmă de praf pe mobilă. Serios. Cea mai mișto parte la filmul ăsta e că vocea lui Tau e dată de Gary Oldman, motiv pentru care vei rămâne cu ea în cap o perioadă, fix ca atunci când ai ascultat pentru prima oară noua piesă a Deliei și a lui Grasu XXL.

A doua cea mai mișto parte a filmului e coloana sonoră. Tau e o inteligență artificială pasionată de muzica clasică, deci acordurile pe care se întâmplă lucrurile sunt destul de plăcute.

De Maika Monroe nu-mi aduc aminte din vreun alt film, deși pe pagina ei de IMDb apare ceva activitate. Are rolul lui Elliott din E.T., băiatul care s-a împrietenit cu un extraterestru și l-a învățat lucruri. Doar că ea se împrietenește cu o inteligență artificială pe care o învață despre oamenii peșterilor. Nu știu ce să zic, eu dac-aș vrea să umplu cu informație cu program de AI oamenii peșterilor n-ar fi chiar prima mea opțiune. E o secvență în care ea îi citește AI-ului tot felul de chestii din cărți, că ăsta n-avea voie să le citească singur, așa era programat. La un moment dat AI-ul îi pune o întrebare, ea nu știe să răspundă și zice că nu știe chiar totul. AI-ul e super uimit și o întreabă cum e posibil să nu știe totul din moment ce are acces la atât de multă informație. Superb moment, te pune pe gânduri.

În rest povestea nu-i cine știe ce, te prinzi repede ce urmează să se întâmple, iar finalul e previzibil. Dar dacă reușești să-ți scoți din cap asta și să te uiți la film pentru altceva decât pentru a vedea ce se alege de bucata aia de soft atunci s-ar putea să fie 100 de minute investite în direcția bună. Filmul e disponibil pe Netflix.