The Darkest Minds e un film cu și pentru adolescenți ca multe alte filme cu și pentru adolescenți pe care probabil le-ai mai văzut deja dacă ai ceva înclinații în zona asta. E bazat pe o carte cu și pentru adolescenți scrisă de Alexandra Bracken și, așa cum îi stă bine unui proiect cu și pentru adolescenți, e compus de fapt dintr-o trilogie. Ceea ce înseamnă că, spoiler, filmul ăsta nu are un sfârșit, iar dacă producătorii decid c-a fost suficient de bun cât să merite o continuare îi vor face încă două.

Altfel, lăsând la o parte cărțile din spate și judecând strict după nișa în care se încadrează, n-aș zice că-i chiar așa o mare diferență între The Darkest Minds și seriile The Hunger Games, Divergent sau Maze Runner. Plus că filmul nu-i prost, deși primul paragraf de pe pagina sa de Wikipedia zice c-a fost distrus de critici prin America. Eu sunt un om simplu, nu m-a deranjat ce-am văzut.

Povestea pe scurt e că-n universul filmului ăsta apare un fel de epidemie care afectează doar copiii sub 17 ani, pe majoritatea îi omoară, dar mai sunt unii care rămân în viață și capătă super-puteri. A citit cineva benzile desenate X-Men? Sau măcar ai văzut desenele animate? Filmele? Sună cunoscut?

În fine, și ăștia care supraviețuiesc sunt împărțiți pe culori în funcție de cât de periculoși sunt, gen ăia verzi sunt ok, că sunt „doar” foarte deștepți, dar măcar nu scuipă foc pe gură. Dacă suferi de OCD s-ar putea să te deranjeze faptul că în scara asta a culorilor cei mai periculoși sunt ăia portocalii, nu ăia roșii; gen ai verde, albastru, galben, roșu, portocaliu. De ce e portocaliu peste roșu?

Evident că adolescenții sunt vânați de autorități în timp ce fug dintr-un lagăr guvernamental și caută o bază rebelă unde să poată trăi în siguranță. Mna, nimic nou aici. E mișto că o poți vedea pe Gwendoline Christie (Brienne of Tarth din Game of Thrones) în rol de vânător de recompense, ocazie cu care-ți dai seama că nu i-ar sta rău în rolul lui Sarah Connor într-un film Terminator. Iar protagonista e o puștoaică ce se crede Obi-Wan Kenobi și repetă obsesiv treaba aia cu „These aren’t the droids you’re looking for…”

Filmul în sine a fost ușor cam siropos pentru gusturile mele, dar bănuiesc că așa se poartă la filmele cu și pentru adolescenți. Dar am știut la ce mă duc și mi-a livrat fix ce mă așteptăm să-mi ofere, deci n-am cum să mă plâng de el. Dacă-ți place genul ăsta atunci ți-l recomand.

Cred că singurul minus (major, ce-i drept) pe care-l are în fața altor serii pe care le-am amintit anterior e faptul că nu vine cu o acțiune dinamică și cu un concept care să se evidențieze foarte tare; cum a fost ideea de Jocuri ale Foamei în sine. Are o chestie super mișto, anume că protagonista reușește să se extragă din amintirile oamenilor, ceea ce te face să-ți dorești să fii ea măcar pentru un minut, dar nu-i suficient cât să aibă impactul dorit, in my honest opinion.