Ai văzut fața lui Robert Pattinson în poza de mai sus? A fost fix fața mea pe toată durata vizionării The Devil All the Time, un film de 2 ore și 18 minute.

Acum, nu mă înțelege greșit, n-am zis asta ca pe un lucru rău. The Devil All the Time e un film confuz care necesită ceva pregătire înainte. În ideea că nu-i ușor de urmărit și va fi greu de apreciat dacă nu ai starea care trebuie pentru a-l vedea.

Gândește-te așa: mai știi când trebuia să citești Moromeții în liceu, dar n-aveai niciun chef așa că ai văzut filmul în sictir și ți s-a părut prost doar pentru că îl asociai cu o temă școlară? Îți garantez eu că dacă ai fi văzut Moromeții pornind cu gândul că te uiți la un produs artistic ca oricare altul și dorindu-ți să te bucuri de el, l-ai fi apreciat enorm.

The Devil All the Time e un film abstract pe alocuri care nu spune o poveste grozavă: e povestea unei societăți rurale din America anilor 50-60, povestea unei comunități mici și a unor oameni a căror viață se intersectează periodic în moduri nebănuite. De altfel mi-ar fi greu să-ți spun cine e protagonistul în filmul ăsta. Sigur, dacă vorbim de screen time, Tom Holland, Bill Skarsgård și Robert Pattinson sunt cei mai prezenți, însă poveștile celor din jur nu sunt cu nimic mai prejos, iar modul în care e scris scenariul le oferă o importanță similară.

Filmul se desfășoară în două planuri temporale diferite, separate de vreo șapte ani, dar ele nu sunt spuse în paralel și vei vedea că trecerea e super cursivă și ușor de urmărit. Practic prima jumătate e povestea lui Willard Russell (Bill Skarsgård), un fost soldat pe frontul din Pacific întors acasă în căutarea întemeierii unei familii. Willard nu se prezintă deloc ca fiind un bun creștin, însă stilul de viață a oamenilor din jur și modul în care familia sa prețuiește relația cu Dumnezeu îl schimbă treptat.

A doua jumătate este dedicată lui Arvin Russell (Tom Holland), fiul lui Willard, trecut deja de perioada adolescenței și aflat în momentul ăla al vieții în care îți cauți un rost. O să-l vezi pe Arvin din prisma relației pe care o are cu diferite personaje, precum sora sa vitregă Lenora (Eliza Scanlen) sau noul preot al orașului, Preston Teagardin (Robert Pattinson).

În plan secund (dacă pot spune asta) este triunghiul format din Lee Bodecker (Sebastian Stan), un polițist corupt cu aspirații politice, sora sa Sandy (Riley Keough) și soțul ei Carl (Jason Clarke), un cuplu cu obiceiuri ciudate, ușor similar cu cel format de Bonnie și Clyde. Cei trei par nu doar a se încurca reciproc în activitățile lor de zi cu zi, însă vei vedea cum stilurile lor de viață se întrepătrund și influențează semnificativ poveștile multor altor personaje.

Așa cum zice și trailerul, The Devil All the Time este povestea legăturii dintre (oricare) doi oameni aflați în locuri diferite, aparent fără nimic în comun. La final te lasă cu niște semne de întrebare, însă nu referitoare la povestea propriu-zisă, ci mai degrabă la ce a vrut autorul să spună cu ea.

Este un film despre credință, dar care o explică de o manieră extrem de violentă. Nu neaparat violentă prin imagini (deși avem și cadre d-astea din belșug), ci prin întâmplări. Este un film care-ți arată că nici cei mai credincioși oameni nu sunt scutiți de suferință și că nu există neapărat vreo divinitate care să împartă dreptatea, ci fiecare concluzie este pur și simplu deznodământul unor acțiuni făcute de om.

N-o să înțelegi exact ce-ai văzut și dacă a fost de bine sau nu. Dar mi-am dat seama ulterior că inclusiv analiza asta a filmului ține tot de starea de spirit: dacă te gândești la el într-un anumit moment vei tinde să crezi că nu ți-a meritat timpul, însă într-o altă ocazie vei ajunge la concluzia c-ai văzut, într-adevăr, o poveste foarte bine scrisă.

The Devil All the Time este bazat pe cartea cu același nume publicată de Donald Ray Pollock în 2011 și urmează să fie disponibil pe Netflix din 16 septembrie.