N-aș putea spune c-am fost vreodată fan The Hunger Games; dar am văzut toate filmele la vremea lor și pot înțelege hype-ul din jurul francizei ăsteia.

Asta deși în capul meu în continuare rulează acțiunea din primul film, poate puțin de prin al doilea (până îi ia foc rochia lui Jennifer Lawrence) și cam atât. Adică dacă m-ai întreba random într-o zi despre ce se întâmplă în ultimul film mi-ar fi greu să-ți povestesc.

Dar sacrificii au fost făcute și am parcurs încă o dată cele patru filme, pentru a-mi împrospăta memoria înainte să urmăresc The Ballad of Songbirds & Snakes, pentru a putea prinde cât mai multe easter eggs și conexiuni. Au fost câteva care mi-au plăcut, poate pe altele le-am ratat, dar ce-i drept e că nu doar am înțeles povestea, ci am și apreciat-o. Noul The Hunger Games e ușor de urmărit și pentru oamenii care nu sunt fani ai seriei, nu e ca-n cazul Marvel, n-ai de ce să-ți aduci aminte toate detaliile din 20 de alte titluri anterioare. Desigur, dacă ești chiar la primul contact cu universul ăsta ți-aș recomanda totuși să vezi măcar primul film înainte, ca să înțelegi exact ce implică Jocurile astea ale Foamei.

The Ballad of Songbirds & Snakes este un prequel desfășurat cu 64 de ani înainte de evenimentele din primul film, pe parcursul celei de-a zecea ediții de Jocuri; deci cumva și evenimentul ăsta e destul de proaspăt, are o altă însemnătate și nu a atins grandoarea din seria originală.

Filmul în sine este ecranizarea cărții cu același nume publicată de Suzanne Collins în urmă cu 3 ani; și aici mi se pare corect de punctat o chestie: autoarea s-a urcat pe propriul ei succes și, atunci când a văzut ce dimensiune au căpatat adaptările primelor ei cărți a decis să mai scrie una. Zic treaba asta pentru că e destul de evident că The Ballad of Songbirds & Snakes a fost scrisă special pentru cinema, deși e roman în toată regula, nu vreun scenariu (cum a fost The Cursed Child al lui Rowling).

Dar asta nu contează neapărat, pentru că i-a ieșit, iar ecranizarea de față e super mișto, din punctul meu de vedere. Noul The Hunger Games spune povestea lui Coriolanus Snow, personaj interpretat de Donald Sutherland în primele filme, în varianta sa matură. Acolo Snow este Președinte (dictator) peste Panem, aici însă este un tânăr aflat în căutarea afirmării pe principala scenă politică a locului. Există niște discrepanțe majore între cele două versiuni ale personajului – cea a lui Sutherland și cea interpretată aici de Tom Blyth -, ce-ți dau impresia că de fapt nu ar prea avea nimic în comun.

Evoluția sa însă, story arcul personajului, așa cum se mai zice prin recenziile de la Hollywood, este într-adevăr unul impresionant ce construiește piesă cu piesă către imaginea finală, pe care ți-o amintești din cadrul primelor părți. Cumva și treaba asta ajută, că știi ce tiran va ajunge Snow și încerci să-i înțelegi motivele, te întrebi în permanență cum s-ar putea schimba atât de tare un tânăr șarmant și cu mult bun simț. Și apoi vezi ce fac Jocurile Foamei din om. Eu am încercat să-i găsesc niște empatie, să zic că da, bă, uite, de-aia s-a schimbat atât de tare, dar pentru mine tot villain rămâne orice-ar fi.

Partenera sa aici este Rachel Zegler, un nume care pare că ia cu asalt industria asta după succesul de la debut, din musicalul West Side Story. A urmat o apariție în Shazam! Fury of the Gods și, poate cel mai important titlu din proaspăta ei carieră, rolul principal în foarte controversata adaptare Snow White. Zegler este la rândul ei o figură controversată (deși nu poți spune că are cine știe ce carieră în spate) după ce a atacat animația originală Albă ca Zăpada într-o tentativă nereușită de a apăra abordarea woke din remake-ul pregătit de Disney pentru anul viitor.

În fine, dincolo de toate astea nu pot nega faptul că-și joacă bine partea în The Hunger Games și n-am cum să-i critic rolul în ciuda altor păreri personale. Oricum aș spune că nici ea, nici Tom Blyth nu ies cel în evidență atât de tare precum o face Viola Davis în secvențele în care acaparează cu totul marele ecran. Ea și Peter Dinklage se remarcă cel mai puternic în opinia mea, iar talentul și interpretarea lor fac doar să-i ajute și să-i propulseze pe cei doi mai tineri protagoniști.

The Ballad of Songbirds & Snakes are un ritm alert și intens, nu este deloc plictisitor sau obositor, în ciuda – și aici trebuie să menționez asta – celor aproape trei ore de proiecție (157 de minute mai exact). Dar am să te rog să nu te lași descurajat de acest aspect, eu aș fi primul care să urle dacă durata reprezintă un impediment, aici chiar nu e cazul. Oricând te-ai putea gândi că un film ar mai merge scurtat, probabil că și ăsta, dar n-o să te deranjeze foarte tare minutele alea, crede-mă.

Punctează foarte bine pe muzică și editare a sunetului, apropo. Nu știu cum funcționează tehnologia prin alte săli de cinema, l-am văzut în IMAX și e o fază undeva spre final în care răsună mai multe voci din diverse zone într-o pădure, efectiv te face să-ți întorci capul prin sala de cinema să vezi de unde vine zgomotul, atât de bine făcut e.

Mi-a plăcut mult, nu mă așteptam, e chiar ce trebuie, e un fantasty distopic ca la carte (literalmente, că am înțeles că e adaptat destul de fidel materialul sursă). Te poți băga cu încredere într-o sală de cinema să-l vezi zilele astea, n-o să-ți pară rău.