The Witcher vine la fix pentru binging de sărbători. E, fără doar și poate, cel mai așteptat fantasy al acestui final de an, iar hype-ul din jurul său se construiește încă de la finalul lui 2018.

Cu o distribuție controversată la vremea ei, ce-l are pe Henry Cavill protagonist, dar și cu incertitudinea materialului sursă (pentru că serialul Netflix este bazat mai mult pe cărțile polonezului Andrzej Sapkowski decât pe jocurile care l-au făcut celebru), The Witcher are în sfârșit ocazia, odată cu lansarea integrală a primului sezon, să demonstreze ceea ce poate.

Serialul prezintă cu o acuratețe aproape exactă (atât de exactă cât poate fi transpunerea unor pagini de carte pe micul ecran) povești din volumele The Last Wish sau Sword of Destiny, îndepărtându-se astfel de ceea ce oferă jocurile și concentrându-se mai mult pe volumele lui Sapkowski. Dar asta știai deja.

The Witcher este un fantasy pur, dar autentic deopotrivă și construiește, cel puțin în primul său sezon (căci al doilea a fost deja confirmat), o lume solidă cu personaje bine ancorate în realitatea sa fantezistă.

Interpretarea lui Cavill este absolut superbă, ocazie cu care am realizat că, pe măsură ce-l văd pe britanic în mai multe roluri, pot afirma că Man of Steel e cel mai prost al lui; și e păcat să rămână recunoscut pentru personajul lui Superman. Rece și misterior, cu vorbe puține la purtător, Geralt of Rivia se aseamănă pe alocuri și în anumite privințe cu James Delaney, personajul portretizat impecabil de Tom Hardy în Taboo. Nici lui Cavill nu-i lipsește mormăitul ăla cu care Hardy a sedus la rându-i multe suflete feminine.

Însă m-aș arunca să spun că cel mai puternic personaj al seriei, nu neapărat prin natura vrăjilor pe care le poate arunca și nici prin prezența cuceritoare, este Yennefer, personajul Anyei Chalotra.

Cu toate astea nici peisajele spetaculoase și nici CGI-ul reușit n-o să te impresioneze la fel de tare precum coloana sonoră care te va duce cu gândul la un mix inedit între acordurile medievale specifice și amprenta de neegalat a lui Hanz Zimmer. Iar versurile baladei lui Jaskier îți vor răspuna în cap (și probabil în playlistul din Spotify) mult timp de-acum înainte.

Scenele de luptă în care e implicat Cavill se pot compara fără probleme cu cele din Game of Thrones și poți avea certitudinea că fostul Om de Oțel știe și cu sabia, nu doar cu pumnul; dar o să-ți dai seama de asta încă de la primul episod.

Fără a avea un intro, așa cum ne-a obișnuit Netflix de-a lungul timpului, The Witcher oferă logouri distincte pentru fiecare episod, pentru a-ți oferi astfel ocazia să anticipezi ceea ce urmează să se întâmple; sau doar să te bucuri de felul în care sunt realizate. Vei recunoaște instant întâmplări din scurtele povești The Lesser Evil, A Question of Price sau The Voice of Reason, printre altele.

Per total The Witcher livrează ceea ce promite, iar pentru mine, un tip simplu care s-a bucurat de cărți, dar care n-a gustat încă jocurile, impresionează chiar mai mult decât atât. Cu toate astea mă simt nevoit să-ți atrag atenția că s-ar putea dovedi un teritoriu dificil pentru cei ce n-au călcat încă pragul Continentului și se află la primul lor contact cu universul acesta.