Una din chestiile alea cu care-mi permit și eu să mă mai laud ocazional, când mi se servește câte-o minge frumos ridicată la fileu, e cartea asta pe care am scris-o acum ceva vreme. Lăsând la o parte povestea, sau alte detalii referitoare la stimabila mea operă, voiam doar să-i mai amintesc o dată titlul; și, dincolo chiar și de acest aspect, să potrivesc asemănarea dintre denumirea ei și a cărții scrie de John Green încă din 2008, Orașe de hârtie. Cu precizarea aia că îi doar o coincidență frumoasă de context.

Acum, nefiind fan al lui Green și având deja o experiență anterioară cu ecranizarea lui The Fault in Our Stars, nu pot a spune că m-am lăsat foarte atras de această a doua transpunere pe marele ecran a unei opere de-ale sale. Deși nu-i frumos să judeci o carte după copertă și un film după titlu, curiozitatea mea a fost alimentată tocmai de această asemănare despre care vă povesteam: viața într-o cutie de carton și în orașe de hârtie.

Păstrând ușor firul comparațiilor, dacă filmul The Fault in Our Stars prezenta într-o tentă prea lacrimogenă pentru gustul meu povestea de dragoste dintre doi tineri bolnavi, noul Paper Towns este un film mult mai vesel și optimist; în ciuda unui final în care-mi venea să bat un personaj, tocmai din cauza unei indiferențe apăsătoare ce-mi aducea aminte de mine. Maturizarea unor adolescenți este surprinsă cu succes într-o perioadă vitală evoluției tinerilor, nu doar a personajelor unui film. Prieteniile se dezvoltă rapid, însă în același timp sunt puse sub amenințarea sentimentelor inocente de iubire, la care s-ar adăuga doar o ușoară tentă sexuală dezvoltată de hormonii vârstei.

Cara Delavingne este Margo, o tânără devenită deja un fel de legendă locală datorită stilului de viață extrovertit pe care îl adoptă. De cealaltă parte, sexul masculin este reprezentat de Nat Wolff, cel care-i dă viață lui Quentin, prototipul liceanului model, cu note mari și aspirații pentru un viitor strălucit. Altfel spus, Margo și Quentin sunt exact doi opuși ce-și intersectează lumile într-o singură noapte. Atunci când ea apelează la ajutorul lui pentru a se răzbuna pe foștii ei prieteni, sentimentele ascunse de iubire pe care Q i le împărtășește îl aruncă pe acesta în fața unor nebunii greu de imaginat.

Deranjată și intrigată în același timp de orașul de hârtie în care locuiește, Margo dispare în mod misterios, lăsând în urma ei mai multe indicii pe care Quentin alături de prietenii săi intenționează să le descopere în speranța că o vor găsi. Urmează așadar provocarea unui escape room la scară largă, în care cele 60 de minute de joc se transformă în mai multe zile de aventură, iar camera cu pricina devine un întreg oraș. De fapt, aș putea spune c-avem parte de un multi-room ce se întinde pe suprafața a mai multor zone.

Filmul regizat de Jake Schreier acoperă în mod deosebit evoluția tinerilor care se descoperă de-a lungul unei călătorii de inițiere. Motivele primei nopți de iubire, al balului de absolvire sau, desigur, al dragostei neîmpărtășite își fac simțită prezența în speranța că vor reuși să-i facă pe tineri să rezoneze cu povestea filmului, dar și că-i vor apropia pe cei trecuți ușor prin viață de momentele mai mult sau mai puțin îndepărtate ale tinereții.

Surprinzător de bun, Paper Towns se diferențiază de predecesorul său printr-o abordare comică, ce nu provoacă lacrimi și suspine, ci ușoare hohote de râs bazate pe relaxarea publicului său. Am văzut, pe parcursul celor 109 minute de film, una dintre cele mai amuzante secvențe de care am avut parte într-o sală de cinema în ultima vreme: fără să dau vreun fel de spoiler, vorbesc despre un crossover inedit între filmul cu pricina și universul Pokemon.

Paper Towns (Orașe de Hârtie) intră în cinematografe începând cu 14 august, distribuit de Odeon Film; îi o recomandare adresată unui public țintă aflat sub 20 de ani, găștilor de prieteni, tinerilor care vor să-și relaxeze puțin neuronii înaintea începerii unui nou an școlar, dar nu numai. Vă las cu trailerul, ca să înțelegeți mai bine ce zic eu aici.