E destul de probabil ca aceia dintre voi care mai intraţi din când în când pe blogul ăsta ori care aţi stat lângă mine măcar o oră la o bere în Centrul Vechi să cunoaşteţi deja ceea ce urmează eu să povestesc. Chiar şi aşa, dacă nu vreţi să vă mai loviţi o dată de aberaţiile mele motivaţionale, poate treceţi direct la concluziile pe care le am de împărtăşit. Sau poate chiar vă interesează ce spun, căci e vorba despre bariera aia cu care fiecare dintre noi s-a confruntat măcar o dată în perioada în care încă avea primul buletin.

De povestea asta mi-am amintit aseară târziu în timp ce mă loveam pe Facebook cu un început de răceală. Să fi avut 14 ani; bine, vorbesc prostii, sigur aveam 14 ani, nu e loc de poate aici. Era martie, ştiu şi ziua, şase; îmi aduc aminte că era sâmbătă şi că luni trebuia să mă duc cu pungile de cadouri la doamnele profesoare, la şcoală. Îmi aduc aminte că, primăvară fiind, sau măcar încercând să fie, afară ploua teribil. Cum cred că toată lumea ştie deja că-mi trăiesc existenţa în cartierul ăla numit Pantelimon, vă daţi seama că la paişpe ani orice zonă din capitala asta mai îndepărtată de Piaţa Iancului era pentru mine echivalentul unei vacanţe la Trei Brazi.

Bă, da’ cum să vă zic, eram atât de îndrăgostit (auzi vorbe şi sentimente pe capul meu la tinereţea aia) că m-am dus la tata şi l-am întrebat: mă tată, tu mâine ai vreun program? Nu? Hai că-ţi fac eu, am nevoie să mă duci undeva. Şi să vii să mă şi iei înapoi. Acuma vă daţi seama că tata nu ştia ce planuri are chifteaua lui şi ca să pun şi mai multă presiune pe el i-am zis că mă văd cu mai multe fete; deodată. Adevărul e că m-am dus să-l văd pe Johnny Depp întruchipându-l pe Pălărierul Nebun în ecranizarea lui Tim Burton pentru Alice in Wonderland.

După ce stimabilul cu strungăreaţă şi-a terminat dansul l-am sunat şi eu pe-al meu părinte să vină să mă ducă înapoi acasă. Afară încă ploua, în calendar era încă martie iar în mall-ul unde fusăi un cor de tineri ostaşi cânta colinde. Nu glumesc. Vă daţi seama că în sinea mea mă rugam ca tata să facă pană pe drum, să rămână fără benzină şi să întâlnească un cortegiu funerar (sau coloana oficială), toate în acelaşi timp. Ceea ce-am făcut în minutele ce-au urmat a fost cel mai curajos lucru pe care l-am făcut vreodată şi probabil, n-aş vrea să vorbesc cu păcat, nu l-aş mai face din nou. Despre asta zic, că mi-am depăşit orice limită, am dat de pământ cu orice barieră, am ieşit din acea zonă de confort în care mă cufundasem cu atât de mare plăcere.

Fata aceea de era cu mine (şi de la care am pretenţia acum să nu se supere dacă citeşte rândurile astea şi se prinde că tolomacul de mine a scris un articol pe baza amintirii ăsteia) m-a privit cu ochii cât ai unui lemur faţă în faţă cu bobul de orez de mari şi mi-a zis că da. Ca la Vocea României când apasă Moga pe buton şi îi zice unei puştoaice de optişpe ani că o vrea iar ea îl alege tot pe Chirilă. Nu ştiu cum se mai zice acum, au trecut mulţi ani de-atunci şi lucrurile s-au schimbat. Pe-atunci se cerea prietenia unei fete, nu o agăţai pe Facebook. Şi ce-i drept că nici ea nu-ţi răspundea la „hei-ul” tău cu un sec „am prieten”.

De ce am ţinut să scriu toată treaba asta? Am găsit informaţia următoare şi mi-am dat seama că dincolo de orice gest de curaj şi nebunie aş fi reuşit eu să comit în viaţa asta, există un om printre noi care a dat de pământ cu ideea de nebunie. Şi omul ăsta chiar ştie ce-i aia leadership, ştie să îşi controleze nebunia şi voinţa mai bine ca oricare dintre noi. Pe 23 octombrie 2014, la Stejarii Country Club, se organizează conferinţa inovativă de leadership #BusinessOdyssey din seria Enlightening 3.0, eveniment din portofoliul Conference Arena. Invitat este Felix Baumgartner, singurul om care a sărit de la 39 de kilometri înălţime şi a atins viteza sunetului în cădere. Biletul costă cam 414 Euro + TVA însă e o ocazie unică în viaţă să cunoşti o legendă. Căci cam asta e Felix, o legendă. Şi eu d-asta am scris, asta am ţinut să vă anunţ. Megeţi, fraţilor, şi luaţi contact cu Felix Baumgartner!