Am pățit recent o chestie pe care n-am mai experimentat-o vreodată, de când merg eu la cinema; și cred că undeva în medie, exceptând perioada pandemiei, merg cam o dată pe săptămână.

Am fost invitat recent de cei de la Cinema City să văd un film; lucru care pare destul de simplu și normal, exceptând faptul că n-au vrut să-mi spună și ce film e. Și a fost pentru prima oară în viața mea când am intrat într-o sală de cinema fără să am habar la ce film mă voi uita. Aspect care mi s-a părut fascinant și pe care l-aș repeta oricând, în ciuda faptului că mă rugam să nu fie vreo animație.

Mai mult, mi-ar plăcea să pot vedea un film nu doar fără să știu la ce mă voi uita, ci pur și simplu fără să aibă niciun fel de marketing în spate, fără trailere, postere, știri, nimic. Imaginează-ți să te fi uitat la Spider-Man: No Way Home fără să ai habar de personajele care urmează să apară. Sper ca într-o zi un studio să fie suficient de nebun încât să facă și treaba asta.

Am vrut să intru în aceste detalii pentru că ele contribuie cumva la ceea ce am de spus mai departe. Filmul pe care l-am văzut și despre care nu aveam habar a fost Where the Crawdads Sing (Acolo unde cântă racii în lb. română), ecranizarea cărții cu același nume scrisă de Delia Owens în 2018. Eh, ideea e, și o zic fără să mă ascund sau ceva, că eu în mod normal aș fi fost detul de reticent în a vedea filmul ăsta. Că poate aș fi zis că nu-s chiar pentru mine poveștile astea de dragoste, n-am citit cartea și-mi place să cred că rezonez în vreun fel cu ceea ce urmează să vizionez.

Și ca s-o zic încă de pe-acum pentru a scăpa de îndoieli, Where the Crawdads Sing este într-adevăr un film care m-a lăsat cu un zâmbet larg la finalul celor puțin peste 120 de minute.

Pe Daisy Edgar-Jones o descoperisem cu doar câteva zile în urmă în seria Under the Banner of Heaven de pe Disney+, unde mi-a plăcut la nebunie. Și e foarte interesant de urmărit cum face trecerea asta între personaje, de la victima care este ucisă încă din primele minute ale seriei Hulu (și trăind ulterior prin flashbacks) la persoana acuzată de această dată de o crimă.

Cu ochii mari și zâmbetul sincer de copil e destul de greu să-ți poți închipui că vreun personaj interpretat de Daisy Edgar-Jones e în stare să comită o crimă, dar nevinovăția îi este pusă la încercare, iar trecutul controversat nu prea îi sare în ajutor aici.

Pe deoparte o idilă adolescentină, pe de alta un thriller polițist, Where the Crawdads Sing este de fapt povestea unui outcast respins de societate din cauza sărăciei și a unui stil de viață ce se detașează adesea de ceea ce-am putea considera drept normalitate.

Edgar-Jones o portretizează aici pe Kya, o tânără pe care lumea a ajuns s-o cunoască sub pseudonimul The Marsh Girl, fata mlaștinii. Pentru că provine dintr-o familie săracă, abandonată de mamă și cu un tată abuziv în preajmă, Kya și-a petrecut copilăria și adolescența fiind persecutată și abuzată de toți cei din jur. Și chiar dacă poate părea ușor deplasat, eu unul nu văd nicio diferență între povestea ei și bullyingul la care sunt supuși din ce în ce mai mulți copii; pentru că nu aparțin, pentru că nu se conformează unor criterii sociale.

Atunci când una dintre fostele sale cunoștințe, Chase Andrews, este găsită prăbușită și fără suflare la picioarele unui turn din mlaștină vinovatul pare a fi destul de evident: fata ciudată care trăiește în zonă și care nu a reușit să se integreze în societate. Și, așa cum îi stă bine unui thriller polițist, motive par să existe și să indice în aceeași direcție.

Filmul Where the Crawdads Sing are însă o schimbare bruscă de direcție ce nu te lasă neapărat captiv într-un eventual proces ci te aruncă într-un plan temporal nou, din trecut, pentru a o înțelege și a o descoperi pe acuzata care-a fost la rândul ei victimă. Umanizarea Kyei este una lentă și treptată, presărată cu doar puțin prea multe momente cu iz romantic decât mi-aș fi dorit eu, dar asta e doar o opinie personală. Altfel, pentru iubitorii The Notebook, Dear John sau Remember Me secvențele în care cei doi protagoniști își smulg unul altuia câte-un zâmbet îndrăgostit posibil să placă îndeosebi.

Alături de Edgar-Jones îi avem aici pe Taylor John Smith portretizând prima sa dragoste, Tate Walker, și pe Harris Dickinson în rolul „victimei” Chase Andrews. Nici rivalitatea (adesea doar de la distanță, doar în câteva rânduri devenind și fizică) dintre cei doi nu e chiar de neglijat, pentru că – așa cum îi stă bine oricărei povești de dragoste – poți observa două tipologii atât de diferite de bărbat. Bine, mie-mi place să cred că în viață lucrurile sunt ceva mai complexe decât Jedi și Sith, oameni buni și oameni răi, dar din nou, asta-i o opinie personală.

Dintr-un motiv pe care nu pot și nici n-aș ține neapărat să-l pot explica Where the Crawdads Sing m-a binedispus și m-a lăsat cu un zâmbet în final. Poate că aici a contribuit și experiența de a-l viziona fără să știu la ce mă bag în prealabil, dar nu cred că asta diminuează din calitatea filmului. Plus că mi s-a zis ulterior, de la oameni care chiar știu să aprecieze astfel de producții (și care probabil au apreciat și The Notebook, Dear John și Remember Me) că se bucură că mi-a plăcut. Nu cred că-i neapărat relevant asta, dar știi cum e: dacă până și mie… 

Filmul va avea premiera în România pe 19 august și cred că se va dovedi a fi o escapadă de vară chiar bună. Mai jos și trailerul care să te convingă, sper eu.