Eu sunt printre aceia (cred că) puțini la număr care au apreciat teribil trilogia originală Jurassic Park; cu accent pe „trilogie”, nu doar pe primul film. Asta s-a datorat în mare măsură faptului că aveam sub 10 ani când le-am văzut, nu zic când au apărut, că nu-s chiar atât de bătrân. Și pentru un puști de vreo 8 ani să vezi un film cu dinozauri era o chestie super mișto, deci nu prea mă interesau alte detalii.

Plus că orice-ai avea de comentat, la vremea respectivă ideea lui Spielberg a fost, într-un fel sau altul, revoluționară. La fel cum seria Terminator e un etalon al filmelor cu roboți, la fel rămâne seria Jurassic un punct de referință pentru filmele cu dinozauri.

Am fost sceptic legat de continuarea sa din 2015 (n-am cum să-i zic remake sau reboot, că se întâmplă la 20 de ani de la evenimentele originale), iar în mare măsură filmul mi-a confirmat așteptările. Am fost și mai sceptic legat de Jurassic World: Fallen Kingdom, doar că aici lucrurile se complică.

Ambele filme au un scop clar: să revitalizeze o serie pentru a produce niște bani de la un public mai tânăr, precum și în egală măsură de la unul nostalgic. Ok, merge. Ambele filme trebuie tratate strict ca pe niște programe de entertainment, te duci la cinema, ronțăi un nachos, bei o Cola, râzi puțin la una dintre cele două glume reușite ale lui Chris Pratt și te bucuri de imaginile foarte mișto din IMAX.

Problema cu Jurassicul nou e că pornește de la o premisă foarte mișto. După evenimentele din primul film dinozaurii rămân singuri pe o insulă, iar oamenii se întreabă dacă ar trebui să-i ucidă sau să-i protejeze. Adică ar trebui să țină cont de faptul că au fost creați artificial și nu respectă legile naturii sau ar trebui să țină cont de faptul că-s ultimii din specia lor și să-i încadreze la categoria animalelor pe cale de dispariție? Și asta e mișto. Asta aș vrea să văd. Să se pună accentul pe asta.

În schimb filmul e despre cum Pratt și prietena lui, Bryce Dallas Howard, sunt păcăliți de niște corporatiști malefici care pretind că vor să salveze dinozaurii pentru ca apoi să-i vândă la licitație și să facă bani. Numai citind fraza asta poți găsi cel puțin 15 clișee. Ăștia se duc pe insulă crezând că vor ajuta creaturile, oamenii răi se întorc împotriva lor, ei realizează c-au fost păcăliți și încearcă s-o dreagă, iar între timp se lucrează atent la idila de „nu mă lasă-mă” dintre protagoniști.

Păi și cu premisa aia beton ce facem? Că presupunem că într-o lume zdravănă la cap nu avem parte de chiar toate clișeele alea în care binele învinge la final. Bine, putem presupune că într-o lume zdravănă la cap nu avem nici dinozauri.

Dar, serios, cum e mai bine? Să-i protejăm, să-i lăsăm în habitatul lor, să scăpăm de ei? Mi-ar fi plăcut ca filmul să-mi răspundă la întrebările astea și să nu o pornească la pas alergător pe urma trilogiei Planeta Maimuțelor pentru ca, spoiler, în partea a treia să se lupte omenirea cu dinozaurii care pun stăpânire pe planetă. Mă rog, pe Statele Unite, că practic în cinematografie americanii sunt echivalentul rasei umane.