Desigur că n-am să ofer niciun context politic acestui articol, în special din respect pentru poza care-l precede, cu Jack Gyllenhaal. Nu vorbim de o lovitură de stânga oferită de încă-șeful-guvernului, Victor Ponta, iar producătorii filmului Southpaw nu sunt aceiași care au produs mineriadele. De această dată regizorul este Antoine Fuqua, iar filmul este adus în România, nu de ruși, cum s-ar crede, ci de CineForum. Spoiler: Iliescu supraviețuiește.

Redevenind serioși, Jack Gyllenhaal m-a impresionat peste măsură în urmă cu aproape un an, atunci când era protagonistul thriller-ului Nightcrawler. Deși îmi aduc aminte de mușchii săi încă de pe vremea lui Prince of Persia, parcă transformarea suferită în acest ultim an este ceva mai tranșantă. Omulețul timid, modest, schilod și încercănat a devenit parcă peste noapte un boxer campion mondial, plin de încredere, respectat și cu o familie iubitoare alături.

Dar știți și voi cum ne lovesc clișeele atunci când avem prea multe și ne credem invincibili, astfel că viața aceea perfectă a lui Billy Hope (căci așa îl cheamă pe sportivul cu pricina) avea să se schimbe în doar o fracțiune de secundă. Un accident mai mult sau mai puțin întâmplător (vă rog să-mi permiteți acest pleonasm) îl desparte pe Billy de soția sa (Rachel McAdams), urmând ca ulterior să-i răpească și celelalte valori de care se bucura odinioară.

Filmul îl prezintă pe Hope aflat deja la apogeul carierei sale, nu într-o călătorie inițiatică prin care acesta ar urma să devină cineva. Desigur, așa cum este destul de evident, ascensiunea sa trebuie să se oprească, iar dincolo de vârful de formă arătat de Billy Hope urmează să se instaureze decăderea acestuia. Treptat, boxerul își pierde nu doar soția și fiica, dar și casa alături de restul averii dobândite în timp, prietenii dar și demnitatea. Pentru a se reabilita, Billy se vede nevoit să o ia de la capăt și să învețe să fie om mai înainte de a deveni campion.

Clișeele de care aminteam sunt însă lăsate în urmă de nivelul ridicat de emoție care pune stăpânire pe firile publicului. Drama lui Billy Hope este trăită nu doar de el, ci și de aceia care rezonează câtuși de puțin cu povestea lui. Astfel că, în ciuda faptului că nu putem afirma cu toții că suntem niște adevărați campioni aflați în impas, nimic nu ne împiedică să realizăm că metaforele din filmul cu pricina sunt, de fapt, baza oricărui stil de viață.

Southpaw: Lovitură de stânga prezintă, atât pe parcursul evoluției sale, dar în deosebi în apropierea deznodământului, un adevărat meci de box privit simultan din mai multe perspective. Iar eu m-am lăsat afundat în plăcerea de-a urmări de la distanță desfășurarea unui astfel de eveniment sportiv privit pe marele ecran, în care uiți cu desăvârșire faptul că privești un film cu o regie în spate și te gândești că în final unul va învinge în timp ce oponentul său urmează să piardă.

Filmul este de o complexitate emoțională puternică și, dac-ar fi să mă întrebați pe mine, ar fi candidatul unor premii și a mai multor nominalizări. Prestația lui Jack este, așa cum ne-a obișnuit, una deosebită în timp ce piesele semnate de Eminem răsună pe o coloană sonoră demnă de laudă. Vă invit, așadar, să urmăriți Southpaw: Lovitură de stânga în cinematografe începând de azi, 14 august.