Acum un an și jumătate am promovat examenul de Jurnalism de la FJSC. Am refuzat, însă, locul pe care l-am câștigat și am ales să urmez specializarea de Comunicare și Relații Publice. Asta, mă rog, după ce secretara care se ocupa de înscrieri mi-a aruncat o privire ofuscată pentru c-am ales să-mi retrag dosarul. „De ce nu rămâi aici?” mă întreabă.

I-am explicat c-am intrat și la o altă specializare și am ales-o pe aceea, dar privind-o mi-am dat seama că, din punctul ei de vedere făcusem alegerea greșită. Adevărul e că n-am vrut niciodată să lucrez în presă, în adevăratul sens al cuvântului: în presa aia tradițională, într-o redacție de ziar sau pe platourile unei televiziuni. Pentru că, deși experiența asta e foarte mișto afară, știam ce implică ea în România.

În majoritatea cazurilor, sistemul de presă din România distruge caractere. Uiți c-aveai niște principii și seturi de valori cândva, nu cu intenție ci pentru că lumea asta e atât de parșivă încât un trust de presă te poate convinge (nu obliga) să-i urmezi credințele; pentru că ești parte din el și pentru că auzi zi de zi, ore întregi cum că ce se întâmplă acolo e bine și corect și că doar ei, colegii tăi reprezintă adevărul.

Primul lucru care mi s-a spus despre PR e că el nu minte și nu lucrează cu adevăruri trunchiate: nu prezintă jumătăți de măsură favorabile, alegând cu intenție să ignore partea aceea mai puțin frumoasă a poveștii. Nu lucrez nici în PR, dar măcar știu că-i o alternativă mai bună. Să te uiți la Spotlight, dacă nu ai făcut-o deja; jurnalism pur, profesionist, cu toate măgăriile unui astfel de sistem, însă cu o dedicare desăvârșită către ideea de adevăr.

Există câteva reguli nescrise în profesia asta, care țin de etica celui care o profesează și fără de care jurnalismul n-ar mai putea există. De exemplu, nu divulgi public nimic din ce înseamnă off the record; că dacă te apuci să spui pe post sau să scrii în ziar ce-ai discutat azi la telefon cu un om, fără să-i ceri acordul, n-o să-ți mai răspundă nimeni la telefon niciodată.

Apoi nu implici copiii în scandalurile de presă în care te regăsești tu; indiferent de context; indiferent de cine ți-e oponent, cum a ales el să te atace sau care e miza, de copii nu te atingi. E o chestie de bun simț, o dovadă de respect față de tine și de publicul tău în primul rând; abia apoi o chestie de respect față copiii în cauză și de părinții lor.

Respect presa din România în special pentru că urmez la rândul meu o facultate de profil. Dar dacă nu respecți măcar regulile alea două, atunci nu te poți numi presă; iar eu nu te pot respecta.

(sursa foto)