Alexandru Ion ştie să nuanţeze cu subtilitate aspectele unei realităţi în măsură să sugereze  „viaţa într-o cutie de carton”, lamentabilă şi întristătoare datorită nimicniciei şi mediocrităţii exprimate. Romanul „Viaţa Într-o Cutie de Carton” este povestea unui erou care refuză să se mistifice. – Marin Iancu

Se spune că o iluzie este reală doar atâta timp cât tu crezi că este; cu cât este mai plăcută, cu atât durează mai mult, iar apoi, evident, dispariţia ei în favoarea realităţii va provoca şi mai multă durere. Ce relevanţa are asta? Are, atunci când în joc sunt prezente sentimente. Sunt mulţi cei ce nu au reuşit să facă diferenţa esenţială, dar totodată insesizabilă, dintre iluzie şi realitate. Sunt mulţi care îmi priveau personajele ca pe nişte cunoscuţi, mulţi ce se regăseau printre ele şi îşi doreau să fie aşa; urmărind evoluţia poveştii, inevitabil acea dorinţă dispărea. Asta e realitatea: dorinţa.  Iluzia este însă acaparată de faptul în sine, şi am să afirm asta aici, nu pentru prima oară, nu spun nici că pentru ultima: personajele pe care eu le ţin captive în cutia de carton sunt fictive. Nu există. Nu sunt nici prieteni, nici cunoştinţe, nu sunt apropiaţii mei ori modelele mele, sunt doar şi strict o iluzie. Toate, cu o singură excepţie.

„Avea părul negru, lung şi strălucitor, un zâmbet larg şi natural pe chip, mai frumos decât acela al celor mai pricepute fotomodele, iar ochii ei căprui parcă străbăteau camera aceea…” Aşa apare descrisă cea care ar fi trebuit să fie protagonista romanului, centrul unei adevărate poveşti, nu doar a unei false şi dezolante iubiri: Diana Hutson. O puteţi lua ca pe un şoc, sau doar ca pe o informaţie nesemnificativă citită din întâmplare într-o altă zi banală; eu o iau ca pe un adevăr pe care mi-l asum: atunci când m-am apucat de scris, aveam ca personaj central al romanului doar o copilă naivă; frumoasă, dar naivă.

Frumuseţea ei rămâne însă una fantezistă, greu de acaparat de trupul impur al unei femei de rând, în timp ce caracterul ei pur, inocent, rămâne doar o speranţă deşarte pentru masculul din mine. Ceea ce o face totuşi atât de reală este însă amintirea ei ce până nu de mult a fost prezentă în fiinţa mea. Dar ca un oricare alt alfa rănit de imposibilitatea unei iubiri adolscentine superficiale, am simţit nevoia să înlătur chipul ce-mi bântuia ideile cu unul nou, al unei speranţe viitoare. Aşa a apărut Cassandra Bane, femeia, nu personajul, al cărei rol iniţial a fost doar acela de a asimila perfecţiunea Dianei, iar apoi de a o îmbunătăţi.

„Dincolo de irisul albastru strălucitor, fata avea o privire blândă, speriată, dar totuşi frumoasă. Părul castaniu era tuns bob, foarte îngrijit…” Se remarcă din prima diferenţe esenţiale între vis şi realitate, între fantezia ochilor albaştri a oricărui bărbat doritor de dragoste, faţă de comunul iris căprui. Fiecare tânără domniţă îşi păstrează însă unicitatea, printr-un „zâmbet larg şi natural” Diana, dar cu „o privire blândă” Cassandra. Astfel, în timp ce eroul este fermecat de buzele dulci ale primei, se simte în egală măsură atras de misterul ascuns în spatele ochilor celei de-a doua.

Cassandra Bane, al cărei nume imprimă în acelaşi timp senzualitate, dar şi o otravă puternică, fatală uneori, avea însă să se „nască” Alicia Bane, o tânără domniţă blondină, copilăroasă şi pierdută în prăpastia trecerii timpului, a maturizării. Alicia poate fi descoperită într-una din primele secvenţe ale personajului feminin, atunci când curiozitatea spontană şi temperamentul pueril o face să-l tragă de mână pe protagonist până la masa unui restaurant scump din centrul capitalei. Acea inocenţă dispare însă cu timpul, pe măsură ce viaţa îmi demonstrează mie personal că tânăra perfecţiune nu există. Astfel, treptat Alicia este înlocuită de Cassandra, o femeie mult mai puternică în lupta cu viaţa ce urma să vină.

Scopul Cassandrei este foarte bine definit, aceasta preluând rolul unui mentor, ajutându-l pe Alex Myers să o recucerească pe cea ce-i era „mare iubire”. Tocmai maturitatea şi experienţa de viaţă a fetei o ajută să-şi cunoască de la distanţă rivala la inima adolescentului rătăcit, pe Diana. Rolurile celor două se schimbă însă pentru un singur moment, atunci când, aflat faţă în faţă cu prima sa iubire, Alex realizează cât de mult o doreşte de fapt pe cea de-a doua. Cassandra devine astfel motivul bătăilor inimii sale, în timp ce Diana rămâne doar amintirea care l-a făcut să treacă mai departe cu succes prin viaţă. O realitate pe care eu personal o îmbrăţişez, cu o uşoară nostalgie a unui autor ce nu şi-a cunoscut niciodată pe deplin personajele (e o logică simplă aici: Cassandra nu există; deloc). Orice urmă de sentiment faţă de Diana Hutson prezentă în inima sau chiar gândul lui Alex Myers dispare definitiv atunci când el dă foc (la propriu) amintirii ei, singura barieră ce-l mai ţinea prizonierul unui trecut nesemnificativ.

Acum, concluziile sunt foarte simple: dacă vreodată vrei să scri o carte şi simţi că nu-ţi găseşti o logică necesară în idei, găseşte-ţi muza, amintirea ce te va ajuta să o faci. Dacă aceasta nu există, o creezi, îţi pui mintea la contribuţie pentru a concepe acea iluzie de care să te agăţi. Iar atunci când iluzia este suficient de puternică, de reală, fă tot ce poţi pentru a o îndepărta din capul tău; nu vei reuşi oricum. Singura cale prin care poţi face asta este de a-ţi crea o alta. Iar între timp urmăreşte câteva filme de dragoste pentru adolscenţi, like „According to Greta”, „The Last Song” sau „Remember Me”, priveşte cum toată lumea în jurul tău încearcă în zadar să iubească, urmăreşte-i pe tinerii îndrăgostiţi, ia notiţe, exploatează-i, dar poate cel mai important, asigură-te că nu cazi pradă aceluiaşi păcat al iubirii.

În următorul articol veţi putea citi una dintre poveştile cele mai dragi mie. Este o poveste complexă, ce nu începe şi nu se termină în paginile romanului; este povestea personajului care îi adună pe Joker, Tony Stark şi Chuck Bass sub acelaşi caracter unic, imprevizibil. Dar pentru a afla cine este el, asteptăm cu toţii viitorul episod, nu? 🙂