Aseară am văzut The Cloverfield Paradox pe Netflix; mi-a plăcut, e produs de J. J. Abrams, ăsta n-o prea dă de gard dacă-ți plac genul de filme pe care se mulează el. Altfel, dacă nu ești neapărat fan al zonei de scince-fiction și paranormal oricum n-o să-ți pese.

N-am urmărit primele două titluri ale seriei, filmul de-a apărut în 2018 e al treilea, deși într-o cronologie a poveștii acțiunea se întâmplă înainte de precedentele două, din ce-am înțeles. Am făcut disclaimerul ăsta c-a să înțelegi că nu-l compar cu alte filme, că sigur se găsește cineva care să spună că i-a plăcut mult mai mult primul și că ăsta e nașpa. Mereu se întâmplă.

Ce vreau să zic e altceva. The Cloverfield Paradox e un film despre care nimeni nu știa aproape nimic. Sigur, Cloverfieldul original, ăla din 2008, a rupt, fanii au așteptat 10 ani pentru un sequel care a venit în 2016, apoi au urmat zvonuri despre o a treia parte a francizei. Long story short, Netflix s-a băgat pe fir și a dat câteva șuturi în fund producției pentru a grăbi pasul. Înainte de Super Bowlul de anul ăsta au anunțat c-o să bage și un spot prin care să anunțe data oficială de lansare a filmului.

Ceea ce au și făcut; într-un fel sau altul. Au rulat un spot de 30 de secunde (că publicitatea la Super Bowl e scumpă chiar și pentru Netflix) la finalul căruia au băgat un carton cu „tonight„. Și aia a fost. Iar oamenii au luat-o razna. După ce s-a terminat meciul Netflix a revenit și-a zis că The Cloverfield Paradox e pus în platformă, îl poate vedea oricine are chef și abonament la ei. Moment în care eu dacă eram în mod special fan al seriei și nu aveam deja abonament la ei îmi făceam pe loc.

Poate că titlul ăsta nu îți zice nimic; imaginează-ți că s-ar fi întâmplat asta cu Star Wars sau cu Harry Potter sau cu orice film ți-a marcat ție copilăria. Film pe care, deși tu îl așteptai să apară cândva pe marele ecran, vine un serviciu de streaming și zice „boss, ia, poftim, îl ai în seara asta la tine în dormitor pentru 50 de lei.” Așa-i că parcă ai da ăia 50 de lei ca să vezi filmul respectiv? Nici nu mai există alte argumente aici, cum că ăia 50 de lei sunt de fapt pentru o lună, care prima e oricum gratuită, sau că ai acces la nu știu câte alte sute de producții, tot ce te interesează pe tine e că poți să vezi filmul ăla în secunda doi în care a apărut, de la tine din pat.

Eu aș plăti fără să stau pe gânduri pentru comoditate. Nu 50 de lei, aș da 100; sau aș plăti pay per view clasic, nu contează. Doar să știu că filmul pe care vreau să-l văd e disponibil la mine acasă cum a intrat în cinematografe, în același timp. Sau poate să nici nu mai intre în cinematografe, nu mă interesează. Sunt unele filme pe care e mișto și recomandat să le vezi pe un ecran mare, cu niște condiții speciale. De obicei în IMAX. Dar la fel de bine sunt multe filme pe care le poți vedea legal de-acasă fără să aștepți cinci ani să apară pe Pro TV între 10 calupuri de publicitate.

Și chiar cred că așa s-ar stopa și pirateria. Sau poate sunt eu mai idealist. Cred că mulți oameni piratează nu că n-ar avea 50 de lei să meargă la cinema, ci pentru că le e peste mână s-o facă. S-a construit câte-un mall în fiecare cartier din București, ca să poată avea oricine un cinematograf aproape, dar când te confrunți cu sentimentul ăla de lene absolută nu ieși din casă nici ca să-ți iei floricele de la Mega.

Eu cred că ăsta e viitorul apropiat, cel puțin în țările civilizate, unde nu intră creștinii peste tine la film ca să cânte rugăciuni. Probabil că în scurt timp din ce în ce mai multe studiouri mari vor înțelege avantajele unor parteneriate cu servicii de streaming, indiferent că vorbim de Netflix, HBO GO, Amazon sau ce-o mai vrea să facă Disney între timp. Abia aștept momentul ăla. Deși se prea poate ca în România să vină cu câțiva zeci de ani întârziere, că lumea în continuare se va plânge de gama restrânsă de opțiuni disponibile, de prețuri, de subtitrări sau de orice alt motiv atât de stupid încât eu nu reușesc să mă gândesc la el acum.