Fac parte din acea categorie de oameni care merge cu RATB-ul mai mult decât și-ar fi dorit. Cu un RATB d-ăla aglomerat peste măsură, urât mirositor, plin de oameni morocănoși, sictiriți fie de ziua ce urmează, fie de ziua ce-a trecut. Și nu-s nici pe departe genul ăla de om care să-și consume energia încercând să găsească un loc liber printre atâția vânători cu experiență.

Da-mi mai permit din când în când, conform cu regula celor 30 de secunde (în care, dacă nu a ocupat nimeni un scaun, pot să-mi încerc norocul), să mă așez și să-mi văd liniștit de drum. Doar că atunci se dezlănțuie Jihadul asupra tupeului meu lipsit de margini. La fel, nu-s nici acel om care, atunci când vede un copil, o femeie gravidă ori un bătrân ce nu se poate ține pe picioare să nu-i cedeze locul. Că și mie mi-ar plăcea ca bunicii mei să stea jos în RATB; doar că bunicii mei pot sta și în picioare și nu trag cu forța de niciun scaun.

Mi s-a întâmplat odată să stau jos, cum vă spuneam, și să mă bată un bătrân pe umăr. „Tinere, tu știi că stai pe locurile rezervate celor în vârstă?” mă întreabă. „Îmi cer scuze„, îi spun în timp ce mă ridic să-i ofer locul meu. „Stai, acum dacă te-ai pus, te-ai pus. N-o să mor eu dacă mai stau puțin în picioare. De fapt o să mor, dar nu din cauza asta…” „Insist!” îmi continui eu pledoaria, încercând pentru a doua oară să mă ridic. Bătrânul mă apasă pe umăr înapoi pe locul meu. „Am trăit o viață întreagă în picioare, tinere! Și tot în picioare am de gând să mor!” Poftim! Mai zi ceva.

A doua oară la fel, eram pe-un scaun și-mi butonam telefonul. C-așa fac eu când prind o porțiune liberă în RATB, îmi schimb melodiile din playlist sau mai dau un like pe Facebook. Și-aud (deși aveam căștile în urechi, muzica era însă oprită) la doar un scaun distanță cum fac schimb de păreri două femei. Aparent abia atunci se cunoscuseră, erau unite de nesimțirea tinerei generații. Dar nu erau genul acela de femei în vârstă, bunicuțe simpatice ori ceva asemenea. Nu. Erau fix întruchiparea lui Dolores Umbridge și a Cruellei De Vil și păreau că pun la cale un plan malefic pentru a conduce lumea.

„Stau toată ziua și se joacă pe nenorocirile alea moderne. Nu mai au pic de respect pentru generația în vârstă, pentru oamenii care au muncit la viața lor și și-au câștigat dreptul de a sta jos în tramvaie!” Stai, ce? Și-au câștigat dreptul.. Ce? La revoluția din ’89, desigur. Dar ce știu eu, sunt prea tânăr. „Niște nesimțiți!„, completează cealaltă. Nu m-am ridicat. Poate c-ar fi trebuit, dar n-am făcut-o. Mă tot țintuiau cu privirea și își imaginau (probabil) diverse modalități de a mă tortura.

La câteva stații distanță urcă o femeie cu un copil mic în brațe. Mă ridic și îi ofer politicos locul meu. Mă uit înapoi în direcția Cruellei și a lui Dolores, care începuseră să enumere toate blestemele și înjurăturile cu moaște și sfinte cruci pe care le cunoșteau. În clipa aia am realizat că dac-ar fi avut la ele o păpușă voodoo făcută după chipul meu, mi-ar fi rupt un picior și mi l-ar fi cusut în frunte.

Da, noi suntem generația crescută în picioare. Cei care nu putem îndrăzni să ne așezăm pe un scaun în RATB, căci altfel am fi niște needucați, puștani lipsiți de respect și de bun simț, iar părinții noștri ar trebui să trăiască zilnic cu rușinea de-a fi copiii lor (nu râdeți c-am auzit-o și p-asta). În rest, s-avem parte doar de bine.

sursa foto: huffingtonpost.com