Serialul Poker Face a avut premiera în urmă cu doi ani, însă recunosc că la momentul respectiv a cam trecut pe lângă mine. Nu știu exact de ce, că acum privind retrospectiv are toate ingredientele care să mă atragă atunci când decid să pornesc la drum cu un titlu nou.

Am văzut primul sezon destul de recent pe SkyShowtime, cred că la momentul în care mi-a apărut prin feed că urmează să apară sezonul doi. Între timp sezonul doi a debutat tot pe SkyShowtime pe 17 iulie, iar la ora la care scriu articolul ăsta sunt deja patru episoade disponibile, cu apariții săptămânale pentru următoarele în fiecare zi de joi.

Poker Face este povestea lui Charlie Cale (Natasha Lyonne, pe care sigur o știi fie din Orange is the New Black, sau Russial Doll), un detector de minciuni uman, o femeie care poate depista atunci când e mințită. Dacă nu ai văzut încă primul sezon am să încerc să nu-ți dau prea multe spoilere, dar gândește-te că primul episod are loc într-un casino, la o masă de poker unde joacă o femeie care se prinde atunci când cei din jur blufează. Haos garantat.

Poker Face nu urmează rețeta vreunui film cu supereroi, nu e un origin story pentru Charlie care-și descoperă puterile, ci e mai degrabă o poveste deja ancorată în realitatea protagonistei care, epuizată de trăsătura pe care nu o mai consideră neapărat un avantaj, vrea doar să-și vadă de viață.

Tot serialul e un road trip în stilul lui Rian Johnson (creatorul seriei Knives Out), cu episoade care spun în principal povești diferite, dar care sunt legate între ele prin prisma mai multor elemente comune. Fiecare episod are la rândul său parte de o distribuție diferită – cu Natasha Lyonne și doar alte câteva nume fiind oarecum constante – și foarte multe nume mari cu apariții episodice: primul sezon i-a adus pe Adrien Brody, Ron Perlman, Joseph Gordon-Levitt, David Casteneda sau Luis Guzman, în timp ce al doilea sezon îi are în distribuție printre alții pe Cynthia Erivo, Awkwafina, Giancarlo Esposito, John Mulaney sau Kumail Nanjiani.

Dacă în primul sezon era nevoită să fugă de mafia aflată pe urmele ei, în cel de-al doilea Charlie traversează Statele Unite mai degrabă pentru a-și găsi liniștea și a se bucura de viață. Constanta însă rămâne, și indiferent de locul în care ajunge se vede prinsă la mijloc într-un caz de crimă pe care încearcă să-l rezolve nu neapărat dintr-un simț civic deosebit, ci pentru că pur și simplu nu se poate abține.

Așa cum îți ziceam, Charlie nu e vreun supererou, iar abilitatea ei de a detecta minciuni este mai degrabă involuntară și incontrolabilă, iar de cele mai multe ori enervantă.

Rian Johnson nu e Agatha Christie și nici Poker Face nu e Crima din Orient Express, astfel încât fiecare episod începe de fapt cu momentul crimei, în care ni se arată direct vinovatul. Poker Face nu e un serial de tip who-done-it unde trebuie să afli cine e vinovatul, iar ceea ce face episoadele să fie captivante și foarte ușor de urmărit e să vezi cum reușește Charlie să pună cap la cap indiciile și informațiile pe care le are pentru a ajunge la aceeași concluzie care ție ți-a fost prezentată după vreo 10-15 minute.

Sezonul al doilea are în total 12 episoade, iar mie cred că cel mai mult mi-au plăcut 7 și 8. Episodul 7 (One Last Job) e mult mai personal și explorează viața sentimentală a lui Charlie, punând-o pentru prima oară față în față cu o crimă care o afectează direct. Episodul 8 (The Sleazy Georgian) aduce foarte mult aminte de filmele Now You See Me, unde o bandă se folosește de abilitatea lui Charlie pentru a putea înșela niște oameni.

Dacă ești familiar cu munca lui Rian Johnson Poker Face o să te cucerească de la primele cadre: are un stil aparte de a fi filmat și montat, dar și o paletă cromatică ce aduc aminte de filmele cu detectivi de prin anii ’70. Iar dacă ai văzut deja primul sezon acum mai mult timp, ăsta e reminderul de care ai nevoie că a apărut al doilea și ar fi momentul să-i dai un play.