Sigur știi deja povestea: după eșecul DCEU (Extended Universe) unde filmele lor au pierdut teren masiv în fața Marvel, studiourile Warner Bros. l-au adus pe James Gunn la cârmă și i-au dat puteri depline să facă un nou univers, de la zero, după chipul și asemănărea sa, fix la fel cum a făcut Kevin Feige.

Gunn venea la momentul respectiv pe un val imens de popularitate după trilogia Guardians of the Galaxy, dar și câteva proiecte secundare chiar reușite pentru DC, precum The Suicide Squad (al doilea, nu failul ăla cu Jared Leto) și Peacemaker. A anunțat planuri mărețe, care însă au început cu decapitări: Henry Cavill a fost scos din schemă după ce abia ce avusese un cameo în Black Adam și anunțase pe Instagram că revine în rolul lui Superman, iar filmul Wonder Woman 3 cu Gal Gadot a fost la rându-i anulat imediat după ce îl anunțaseră pe la vreun Comic Con.

La acel moment James Gunn a zis că DCU – i-a tăiat acel extended și l-a rebranduit DC Universe, mai simplu – va fi un proiect nou, delimitat de fostul univers comun, dar și de alte proiecte independente precum Batmanul lui Robert Pattinson sau Jokererul lui Joaquin Phoenix.

Noul său proiect nu a fost lipsit de controverse, pentru că Gunn a ales totuși să-și păstreze în continuitatea cinematografică personajele la care lucrase anterior: mai sus numitul serial Peacemaker care are în lucru un al doilea sezon, dar și Suicide Squad. Concret, Gunn a zis că unele personaje (decide el care) rămân, dar evenimentele din producțiile lor nu au avut neapărat loc.

Haosul a continuat în momentul în care Jason Momoa, de exemplu, a fost anunțat în rolul lui Lobo, principalul antagonist al filmului Supergirl. Același Momoa care până acum l-a interpretat pe Aquaman în defunctul univers DC. Dar popularitatea lui James Gunn era atât de mare după lacrimile pe care ni le-a stors tuturor în Guardians of the Galaxy 3, încât efectiv a primit wild card și am agreat cu toții că ignorăm toate neconcordanțele astea și privim cu optimism către noua sa jucărie.

Am făcut o introducere ceva mai lungă pentru că mi se pare relevant de pus în context modul în care ne raportăm la Superman. Înainte să văd filmul cineva m-a întrebat ce ar trebui să știe despre el, cumva cu gândul la MCU și la faptul că acolo e imposibil să mai înțelegi ceva din vreun film fără să fi văzut alte 5 înainte, plus vreo 2 seriale, un joc video și eventual să te fi dat într-un roller coaster la Disneyland.

Teoretic raspunsul e foarte simplu: nu trebuie să știi nimic, Superman e primul film dintr-un univers pe care eu personal nu-l văd să dureze mai mult de două, poate trei filme. Și tocmai în ciuda faptului că nu trebuie să știi nimic, filmul ăsta nu are un început și o concluzie, ci doar un șir nesfârșit de acțiune suprapusă pe o înșiruire enervantă de CGI și efecte vizuale foarte obositoare.

Nu e un origin story al personajului pentru că James Gunn a zis că lumea e sătulă să-l vadă pe Superman cum e trimis pe Pământ într-o capsulă, la fel cum e sătulă să-l vadă pe Peter Parker mușcat de un păianjen radioactiv sau pe părinții lui Bruce Wayne uciși pe o alee. Raționamentul lui e super corect, doar că din păcate nu funcționează: Superman te aruncă în mijlocul unei povești pe care nu o înțelegi, pe care ți-e greu s-o urmărești și, poate cel mai important, cu care nu rezonezi.

Totul este atât de caricatural încât îți e greu să poți lua în serios vreun personaj. Aduce mai degrabă a desen animat de la începutul anilor 2000, sunt niște cadre cu el zburând în care pur și simplu îi e filmată fruntea, care arată foarte rău. Ai fi tentat să spui că Gunn a luat rețeta de umor de la Guardians of the Galaxy și a aplicat-o pe Superman și alte câteva personaje DC. Doar că efectiv nu funcționează, Superman nu e un personaj amuzant, nu poți să-i dai același scenariu pe care i l-ai da lui Starlord.

David Corenswet nu e neapărat rău, dar se chinuie atât de tare să-l imite pe Henry Cavill încât interpretarea lui e în cel mai bun caz de uitat. Mult, mult mai bun a fost Tyler Hoechlin în Arrowverse și implicit în serialul Superman and Lois anulat de CW, pe care ți-l mega recomand. Rău, în schimb, e Nicholas Hoult în rolul lui Lex Luthor, antagonistul tradițional al lui Superman în benzile desenate, care aici nu are pic de personalitate, motivație sau ceea ce în engleză se numește character arc, în lipsă de vreo traducere mai bună. Singurul actor cât de cât ok – pentru că a picat pe rol – e Rachel Borsnahan în rolul lui Lois Lane: e credibilă, te duce cu gândul la personajul din benzile desenate, își face treaba.

Totul în jur este atât de SF încât uneori te pierzi între lumi și uiți care e scopul: mult prea multe personaje DC aruncate deodată, fără vreun context, și pare că pur și simplu Gunn se așteaptă ca publicul să rezoneze cu ele și să ne prefacem c-au existat dintotdeauna. Mulți extratereștri fără rost care, repet, funcționau în GotG pentru că ăla era profilul personajelor, portaluri între lumi și dimensiuni alternative, orașe care se prăbușesc, o grandoare a distrugerii care l-ar face mândru și pe Michael Bay. 

Totul este mult prea haotic aruncat pe un ecran de cinema care devine greoi cu fiecare minut ce trece.

E doar o părere personală, dar eu nu văd cum poate fi reparat ceea ce se întâmplă la Warner Brothers în ultimii ani. Oamenii pare că au acumulat atât de multe frustrări pe succesul Marvel (care nici ăla nu mai e prea grozav în ultima vreme) încât își bagă coada în orice proiect pentru a copia rețeta lor. Și același lucru se întâmplă și cu HBO-GO-HBO-Max-doar-Max-înapoi-la-HBO-Max, un brand de care și-au bătut joc și care acum e conectat la aparate, se zbate să supraviețuiască într-o lume în care mai apare câte un serviciu nou de streaming pe an.

În concluzie noul Univers DC e la fel cum ți-l amintești pe cel vechi: lipsit de speranță și de perspectiva unui viitor stabil, cu povești care nu duc nicăieri în mod special. Sau poate c-am îmbătrânit eu și prefer să-mi iau doza de depresie și anxietate din Sandman – tot proiect DC, de altfel.