Era o vreme când fotbalul se juca din pasiune; pasiune şi respect. Nu respectul ăla pe care îl afişează FIFA lui Blatter ca promo înainte de orice prefăcătorie de meci. Respectul ăla pe care îl au copiii atunci când li se inundă obrajii cu lacrimi, atunci când sunt în genunchi de bucurie sau de tristeţe, pentru că au fost mai buni ca zeii. În ultima săptămână, pentru un popor format din doar 4 milioane de oameni zeii au fost, pe rând, Uruguay, o dublă campioană mondială şi Italia, o cvadruplă campioană mondială.
Micuţul stat din America Centrală, cel pe care nici măcar profa de geografie nu ştie să ţi-l localizeze pe hartă, Costa Rica, face din legenda lui Spartacus sau din cea a lui Perseu doar un basm frumos. Consideraţi o greşeală în momentul tragerii la sorţi a grupelor pentru Campionatul Mondial din Brazilia, costaricanii au fost aruncaţi de mafia lui Blatter şi a lui Platini într-o grupă cum doar România a mai prins la ultimul turneu final la care s-a calificat (atunci când a evoluat împotriva Olandei, Italiei şi a Franţei, ultimele două fiind finalistele Mondialului de cu doi ani în urmă). În faţa bravelor victime ale continentului American aveau să vină pe rând naţionala lui Suarez şi Cavanni, Uruguay, cea a lui Pirlo şi Balotelli, Italia, iar în final ţara care a inventat fotbalul, Anglia.
Reeditarea celui mai frumos 20 iunie
Cu exact 24 de ani în urmă, atunci când România se bucura de fotbalul spectacol al generaţiei de aur, la doar o grupă distanţă de noi, costaricanii aveau să înfrunte forţa Braziliei, a Scoţiei şi a Suediei în Mondialul din Italia ’90. Pe exact 20 iunie naţionala lui Bora Milutinović dădea de Suedia lui Olle Nordin într-un meci ce avea să însemne cea mai frumoasă pagină a istoriei fotbalistice costaricane; până azi. Micuţa naţională răpune Suedia cu un gol în minutul 88 şi se califică pentru prima şi ultima oară într-o fază superioară la un Campionat Mondial. Azi, 20 iunie 2014, cea mai frumoasă zi a costaricanilor se repetă: formaţia condusă azi de pe bancă de columbianul Jorge Luis Pinto se califică în optimile de finală ale Campionatului Mondial, şi nu oricum, ci cu victorii în faţa a nu mai puţin de şase titluri supreme: două de partea Uruguayului şi patru de partea Italiei.
Campbell: vedeta care nu mai vine
Pe 19 august 2011 clubul legendar al Londrei, Arsenal, confirmă transferul unui nou fotbalist; ba nu, a unui puşti. Joel Campbell, 19 ani pe atunci, un costarican găsit de Wenger la formaţia Puntarenas. Da, ştiu, şi voi aţi auzit de ea la fel ca mine: după ce aţi căutat-o pe Google. Opt zile mai târziu Campbell află că nu poate juca în Anglia pentru că nu primeşte permis de muncă, iar londonezii îl împrumută în Franţa, la Lorient. Un an mai târziu acelaşi permis de muncă (sau absenţa lui) îl transferă pe Campbell, încă jucător al englezilor, în Spania, la Real Betis. În vara lui 2013 costaricanul primeşte în sfârşit permis de muncă pe teritoriu englez, însă alege să călătorească în Grecia, la Olympiacos. Aflat acum la 21 de ani, vedeta ţării sale este şi vedeta lui Arsenal, pentru care nu a jucat însă niciun meci. Aceeaşi vedetă a fost descoperită de un departament de scouting excelent pus la punct de francezul Arsène Wenger cu trei ani în urmă, şi păstrată de club în ciuda faptului că nu a putut evolua pentru acesta. În urma reuşitelor din partida cu Uruguay, liderul lui Arsenal l-a contactat pe Joel Campbell şi i-a spus că nu îl mai lasă să plece nicăieri; de îndată ce aventura sa cu naţionala Costa Ricăi ia sfârşit, fotbalistul de doar 21 de ani va deveni noua vedetă a tunarilor.
Nu ştiu câţi dintre voi au amintiri din copilărie cu acele momente în care parcă şi-ar dori să plângă, însă n-au puterea să o mai facă. Să plângă de fericire, pentru că acolo întâlneşti cele mai dulci lacrimi. Elevii lui Pinto, ei, şi cei de dinaintea lor, şi odată cu ei alte 4 milioane de oameni, tot aşteaptă să plângă. După 180 de minute în care echipa lor înscrie de 4 ori în poarta a două campioane mondiale şi câştigă ambele partide, în momentul în care acel arbitru hulit de toată lumea pentru că, da, nu le-a acordat un penalty meritat, fluieră finalul partidei, toţi acei 4 milioane de oameni au început să plângă. Şi o fac chiar şi acum. Şi plâng, pentru că au motive să o facă. Pentru că ţara lor este cea mai frumoasă naţională care evoluează în Brazilia în săptămânile astea. Nu echipa lui Neymar, nici cea a lui Messi sau Ronaldo, nu campioana mondială Spania, sau mecanismul perfect impus de nemţi ori olandezi. Nu. Ei: costaricanii. Ei sunt cei mai frumoşi. Pentru că ei reuşesc să se califice în optimi nu trecând peste Honduras, Grecia sau Iran. Ci pentru că ei i-au calcat în picioare pe zei.
0 Comentarii