O să-ți explic foarte pe scurt treaba asta cu origin stories, ca să înțelegi exact la ce mă refer. Îți mai aduci aminte de primul Spider-Man cu Tobey Maguire? Ăla în care era el mușcat de un păianjen radioactiv și unchiul Ben zicea că odată cu marile puteri vin și marile responsabilități. Ăla e un origin story, că-ți arată cum a ajuns un erou să fie erou.

Marvel a tot făcut d-astea în MCU, pornind de la Iron Man în 2008 și până la Captain Marvel anul viitor. DC Universe, pe de altă parte, nu s-a axat pe asta pentru că lumea era deja sătulă de scena cu părinții lui Bruce Wayne uciși. Așa că a preferat să-l bage pe Batman direct într-o ecuație în care doar Superman își mai făcuse simțită prezența; apoi i-a aruncat la grămadă pe Wonder Woman, Aquaman, Flash și Cyborg fără să explice absolut nimic despre cum au ajuns ei acolo și care-i scopul lor în viață.

Dar au promis că explică ulterior. Au făcut asta cu Wonder Woman în urmă cu mai bine de un an, iar acum i-a venit rândul lui Aquaman. Băieții au zis că-i vor lua la rând și că urmează Flash, dar filmul ăla își schimbă regizorii mai repede decât poate alerga eroul, deci eu nu mi-aș pune mari speranțe în el.

Revenind la Aquaman. Eroul ăsta vine la pachet cu mușchii și zâmbetul lui Jason Momoa, ceea ce e suficient pentru publicul feminin, spre deosebire de bărbații care nu s-au mulțumim doar cu apariția lui Gal Gadon în costumul lui Wonder Woman, ci au avut așteptări mai mari de la ea. Eu n-am așteptări de la Momoa, mi se pare un MC bun, poate aș bea o bere cu el, dar nu l-aș denumi neapărat actor.

Cu toate astea filmul lui James Wan reușește în mod surprinzător să fie exact ceea ce ar trebui să fie un film cu supereroi: entertainment pur. Începând cu (sau mai ales cu) efectele speciale și vizuale fantastice, care amintesc de Pandora lui Cameron și de lumile conturate de George Lucas, și până la mitologia atlanților și la questurile caracteristice oricărei călătorii inițiatice parcurse de eroii în cauză. Wow, știam eu că mă va ajuta la un moment dat în viață lecția aia de la Harap Alb din liceu, în sfârșit am avut ocazia să folosesc expresia „călătorie inițiatică”.

Poate puțin prea multe probe pentru gustul meu, la un moment dat am simțit nevoia să le mai scurteze, că prea l-au trimis pe săracul Aquaman dintr-o parte într-alta încercând să găsească și să salveze, dar dincolo de asta mi-a plăcut produsul final.

Doar Black Manta, sărăcuțul, e depășit grav de situație. Black Manta e villainul secundar, nu ăla principal, cel mai șmecher, deși în opinia mea el trebuia să fie. Dar na, probabil o să fie în Aquaman 2, dacă se mai face Aquaman 2. Adică te aștepți ca băieții răi să și-o fure în final, dar ăsta n-are nicio șansă, de fiecare dată când dă nas în nas cu Momoa mătură cu el pe jos. E mai slab decât Echipa Rachetă din Pokemon.

În rest cred că trailerul e înșelător, îți dă impresia că filmul e făcut la caterincă și abundă de glume proaste, dar nu e chiar așa. Adică se ia în serios bine de tot, chiar dacă în absolut fiecare cadru toate personajele au o postură demnă de participanții la un concurs de fitness. E o secvență în care ta-su lui Aquaman e băut, îl cară ăsta cu mașina; bă, până și acolo, cum stă el pe scaunul din dreapta rupt de beat, zici că e manechin.