Ceea ce cred că e cu adevărat inedit la Avatar e că fiecare dintre noi are propria poveste referitoare la vizionarea primului film. Era 2009, eu eram undeva clasa a opta și dincolo de vreo 2-3 filme văzute la cinema abia începeam să descopăr marele ecran. Avatar a fost primul film 3D pe care l-am văzut, așa cum cred că mulți dintre noi putem afirma că „Avatar a fost primul…” la ceva.

Poate că-ți imaginezi că pentru un copil de 14 ani lumea tridimensională de pe Pandora a avut un impact și o însemnătate mai mare decât ar fi avut-o pentru mine astăzi. Era cumva și un sentiment de mândrie – c-am văzut un film 3D, o tehnologie nouă. Era un token al maturizării și al faptului că, uite, pot avea în sfârșit opinii la mesele de Crăciun din familie despre ceva ce restul nu cunosc.

Nu vreau nici să mă duc prea tare pe aleea amintirilor pentru că sunt convins că am readus la viață involuntar niște licăriri nostalgice. Sunt oricum foarte multe de zis despre noul Avatar: The Way of Water, voiam doar să-ți ofer imaginea de ansamblu pentru a înțelege mai bine fenomenul la care mă raportez atunci când zic succesul producției de acum 13 ani n-are cum să se mai repete: Avatar nu a fost doar un film, ci a beneficiat de tot contextul de care s-ar fi putut bucura, de momentul oportun, de tehnologia revoluționară, de entuziasmul unui public cinefil ce nu-și atinsese încă maturitatea și, desigur, de absența avalanșei de filme cu supereroi.

Cu toate astea vreau să fiu înțeles destul de clar prin afirmația aia din titlu: cred cu tărie că Avatar 2 este experiența cinematografică desăvârșită, e cel mai bun produs de cinema (atenție, nu produs artistic!) pe care tehnologia ne permite să-l primim la ora asta. E o diferență de la cer la pământ între cele două filme din punct de vedere tehnologic, ar fi fost absurd să fie altfel. Din punctul meu de vedere întrebarea reală pe care ar trebui să ne-o punem aici nu e cât de bine e realizat Avatar: The Way of Water (că e foarte bine), ci dacă în aproape-2023 mai este asta suficient și mai pot avea efectele vizuale același impact ca acum mai bine de un deceniu, în contextul în care lumea își pune clipuri cu lemne trosnind în șemineu în format 4K la televizorul din living. Dar asta e ceva ce fiecare apreciază pentru el.

Nu ai cum să contești efectele alea orice ai zice, sunt absolut superbe de la un capăt la altul. Este 3D-ul ăla pur, curat, pe care eu nu cred că l-am mai văzut de cinci ori la cinema în ultimii zece ani. Și vorbesc aici de 3D-ul ăla pe care-l simți până în străfundul retinei, care te sâcâie de multe ori, te face să dai frunzele la o parte și să apleci puțin gâtul pentru a vedea după vreo stâncă.

La fel ca primul film, Avatar 2 vine cu tot pachetul ăsta impecabil la care se adaugă un stil de filmare amețitor, cu tranziții scurte și rapide, destul de multe zoom in și outuri; dacă ai jucat shootere first person la viața ta posibil să înțelegi mai ușor la ce mă refer, e senzația aia ușor claustrofobă pe care o ai atunci când nu știi de unde vine pericolul. Totul e amplificat de ecranul IMAX despre care eu tot zic că-i cel mai bun din țară, joacă într-o altă categorie. Am fost recent cu cineva la IMAX la un alt film, tot la fel după ce am lăudat eu ecranul ăsta de zici c-aveam comision la bilete, și mi-a dat dreptate și acum a devenit Apostol IMAX sau ceva. Repet, fiecare cu gusturile lui, dar eu zic că Avatar e făcut pentru el.

Revenind, pentru că probabil ți-ar plăcea să citești și altceva despre Avatar, nu doar că-i fabulos pe efecte vizuale, că asta era cumva de la sine înțeles. Filmul vine și cu niște minusuri pe care n-ai cum să le ignori, că în aproape-2023 sunt destul de evidente. Repet, dacă acum un deceniu îți luau ochii 3D-urile alea și treceai peste alte lacune, acum e mai greu. Și nici faptul că are peste 3 ore nu ajută, că ignori mai ușor din probleme dacă ele durează 100 de minute, nu 200.

Am zis-o imediat după film într-un story pe Instagram, e slăbuț rău pe poveste, n-are rost să ne mințim. Adică e sub primul la capitolul ăsta, deși nici atunci nu era vreo mare filosofie: aveai un război între oameni și o rasă extraterestră, unde de fapt omul e specia cuceritoare, iar protagonistul – un agent sub acoperire – alege să schimbe taberele și să lupte de partea albaștrilor.

Aici ai o continuare poate ușor forțată a poveștii ăleia în care Na’vi își văd de viață în armonie cu natura, au mai apărut și niște copii între timp, iar apoi oamenii vin să-i vâneze iar, de data asta având ca unic scop dorința de răzbunare. Unde cred că greștește Avatar 2 e la faptul că-și concentrează prea mult resursele pe adolescenții rebeli ai lui Jake Sully (Sam Worthington) și Neytiri (Zoe Saldana), care nu-s neapărat un etalon de carismă. Mi-a fost destul de greu să empatizez cu ei la final și să trăiesc acea călătorie inițiatică de care au parte, caracteristică unui basm autentic.

Știu c-o să-mi zici că nu te duci la Avatar pentru poveste, dar eu sincer mi-aș fi dorit să văd ceva mai mult decât un documentar de Animal Planet făcut în CGI. Parcă sunt mult prea multe clișee care distrag atenția de la peisajele spectaculoase, în loc să fie invers: imaginile și efectele vizuale să fie cele care completează prin excelență un fir narativ care să te țină țintuit pe scaun. Păcatul în care James Cameron a căzut – conștient sau nu – face ca filmul său să fie o experiență vizuală superbă, dar din păcate foarte puțin memorabilă în pânza timpului.

Poate că sunt eu nostalgic acum (sau mai ales acum, c-am revăzut trailerul de la primul Avatar), dar cred că peste ani și ani tot de impactul primului titlu ne vom aminti, bucuroși fiind că totuși am reușit să bifăm și continuarea. Din păcate nu știu cum am putea beneficia de același entuziasm și pentru Avatar 3, de exemplu, care s-a filmat deja, în contextul în care probabil nu vom avea de așteptat încă un deceniu pentru a ne bucura de progresul tehnologic cu care ar fi putut veni.