Imediat după ce am văzut filmul ăsta, încercând să pătrund mai mult în mintea autorului și să aflu cum a fost el perceput de public am dat de un comentariu care spunea că n-ar trebui să-i crezi pe cei care-ți zic că le-a plăcut Beau is Afraid, că oamenii nu sunt suficient de deștepți pentru a-l înțelege și aprecia.

Mi-a plăcut mult ideea și cred că reușește să cuprindă în mare măsură esența filmului lui Ari Aster, unul absurd, abstract și haotic, departe de tipologia clasică a filmului de popcorn cu care te-au obișnuit cinematografele, dar cu siguranță o experiență aparte care n-are cum să te lase indiferent.

Acum, revenind la Beau is Afraid, cum ar zice britanicul, might not be everyone’s cup of tea. Cred că e unul dintre cele mai nișate filme pe care le-am văzut în ultimii ani și cred că are publicul lui, specific, care-l va adora; acum, nu știu cam ce pondere are publicul ăla în România, dar sunt convins că el există.

E destul de greu de digerat de oameni care n-au mai luat contact nu neapărat cu Ari Aster, ci cu genul ăsta cinematografic aparte. Și pe lista asta mă trec și eu, nu vreau să par ipocrit, eu plâng la Guardians of the Galaxy, ăla e nivelul. Nici faptul că are trei ore nu-l ajută foarte tare și cred că sunt niște bucăți întregi care dacă ar fi fost înlăturate nu ar fi afectat neapărat firul narativ, ci poate doar experiența de vizionare și partea de storytelling foarte bună.

Cu toate astea – și-ți mulțumesc c-ai citit până aici și nu ai tras concluziile după primele paragrafe – e ceva la Beau care mi-a atras atenția în mod plăcut și m-a făcut să pot afirma că, deși poate inexplicabil, mi-a plăcut. O fi și pentru că am mai văzut niște absurdități în ultima vreme care m-au făcut să mai zâmbesc puțin când se îndepărtează regizorii și scenariștii de clișeele înșiruite de Hollywood, sau poate pur și simplu m-au șocat atât de tare anumite secvențe încât creierul meu a decis că n-au cum să fie proaste.

Joaquin Phoenix în rolul lui Beau e superb. Și să știi că nu diferă mult de rolul lui Joker care l-a consacrat în ultimii ani și i-a crescut incredibil capitalul de imagine. Beau e un bărbat pe la vreo 50 de ani plin de frici și anxietăți, care locuiește singur, are o relație strânsă cu terapeutul său și lasă impresia că absolut orice lucru rău s-ar putea întâmpla, lui i se va întâmpla.

E un personaj fragil care naște sentimente de compasiune din partea publicului. Mi-a adus aminte din punctul ăsta de vedere, fără a compara direct cele două producții, de rolul lui Anthony Hopkins în The Father (pentru care a și luat Oscarul), un bătrân nesigur atât pe el, cât și pe lumea din jur. Sunt destul de dese momentele în care să ți se facă milă de Beau și de situațiile absurde în care se regăsește.

Beau is Afraid e un film plin de anxietăți, un film inconfortabil care nu te lasă neapărat să te bucuri de el, cum zice expresia. E de multe ori ușor interpretabil și te poate pune pe gânduri, iar asta poate naște multiple subiecte de dezbatere și dialog ulterior, ceea ce din nou cred că-i un lucru pozitiv; afirmam și mai sus, indiferent n-are cum să te lase.

E psihedelic din multe privințe, e un trip aparte, o călătorie care n-are neapărat început și sfârșit, în care te-ai trezit aruncat și unde te vezi nevoit să te zbați pentru a ajunge la mal. Cumva e și ideea că nu toate lucrurile în viață trebuie să fie plăcute și ușor de parcurs, că pentru cei ce vor la vie en rose se lansează Barbie în vara asta.

Beau is Afraid e o provocare pentru creierul și răbdarea fiecăruia dintre noi și cred că e super ok să nu-ți placă, nu analizăm hainele cele noi ale împăratului aici. Dar, repet, e ceva la el ce pe mine mă fascinează chiar și acum, asta și pentru că eu am o relație destul de bună cu grotescul din artă. Pe de altă parte nici nu trebuie să mă crezi pe mine pe cuvânt; filmul intră în cinematografe din 12 mai.