În urmă cu destul de mulți ani mergeam pentru întâia oară la un spectacol de operă. Eram mic, nu înțelegeam prea multe, aveam locuri undeva în primele rânduri, în timp ce subtitrarea era cocoțată mult deasupra mea. Piesa era, desigur, în italiană, iar eu n-aveam cum să pricep ceva fără să urmăresc și textul – care era aproape imposibil de urmărit.

Acum un an vizionam pe marele ecran povestea lui Birdman, un film aproape la fel de dificil de parcurs, însă din alte considerente. Macbeth e cel mai greu film pe care l-am văzut vreodată. E adaptarea pentru marele ecran a tragediei gândite de Shakespeare în urmă cu 400 de ani. Aveam o curiozitate teribilă înainte de-al privi, neputând a nu mă întreba dacă urmează să fie o ecranizare în versuri. Trailerul așa-mi indica, însă nu eram sigur. Da, Macbeth este un film realizat în aceleași versuri cu care dramaturgul englez avea să cucerească o lume întreagă.

Am încercat să-l urmăresc fără a ține cont de subtitrare, însă engleza aceea arhaică – la care se adaugă accentul scoțian – nu m-a ajutat deloc. Nici acum, la o noapte distanță de la vizionare nu-mi dau seama dacă aspectul ăsta este unul pozitiv sau negativ. Pentru mine a fost o experiență interesantă, plăcută, însă n-aș putea să mă uit la două filme de genul într-o săptămână. Adică acum chiar aștept următorul film pe care am să-l văd și probabil că-mi va fi mult mai ușor să-l înțeleg.

Revenind la film, povestea conturată de Shakespeare și adaptată de regizorul Justin Kurzel (care momentan lucrează la ecranizarea jocului Assassin’s Creed) e una fantastică. Eroul ăsta, Macbeth (interpretat foarte fain de Michael Fassbender) află de la niște vrăjitoare care par a profeți viitorul că urmează să fie, pe rând, than de Cawdor (adică un fel de nobil, așa), iar mai apoi rege al Scoției.

Prima prezicere se adeverește de îndată, iar regele Duncan (David Thewlis) îl face pe Macbeth than de Cawdor. Intrigat de posibilitatea ca femeile să fi avut dreptate, Macbeth începe să cântărească ideea c-ar putea fi în curând rege. Împins de la spate de soția sa (Marion Cotillard), eroul decide să-și îmbrățișeze soarta și să facă ceea ce e necesar pentru a deveni noul conducător suprem al Scoției.

Ce-nțelegem noi de-aici? Profeția asta e, dincolo de povestea din spatele operei, o formă medievală de manipulare. Îi prezici unui om două evenimente ce urmează a se înfăptui, fiind sigur că primul din ele este ca și făcut. Apoi omul începe să ia în calcul posibilitatea ca vorbele să fie adevărate și acționează în consecință, înfăptuindu-și propriul destin bazat pe nimic altceva decât niște simple vorbe de duh.

Urmează ascensiunea și declinul lui Macbeth, care caută puterea și începe să se atașeze de ea, ignorând costurile ce se ivesc în jur. Singurele aspecte în care protagonistul pare să mai creadă sunt chiar profețiile vrăjitoarelor ce i-au călăuzit pașii de-a lungul filmului. Se consideră invincibil și știe că destinul îi este deja scris, însă cu toate astea face orice este nevoie pentru a-l opri să se întâmple. Asta deși același destin în care obișnuia să creadă l-a făcut cândva rege al Scoției.

Macbeth, adaptarea tragediei compuse de Shakespeare intră în cinematografe începând cu 16 octombrie, distribuit de Odeon Film.