Vineri intră în cinematografe John Wick: Chapter 2, un film de acțiune în care Keanu Reeves omoară pe toată lumea și tot e considerat un băiatul bun. Și pentru a nu exista vreun dubiu, trebuie tratat fix ca un maraton de acțiune, bătăi, mașini, sânge, armament și lupte corp la corp.

Povestea nici nu contează; oricum e partea a doua. John Wick e un fel de asasin retras care și-a găsit marea iubire, doar că aceasta e răpusă de cancer, iar el rămâne singur cu un câine și o mașină. Un puștan de bani gata se gândește că-i ok să-i fure mașina și să-i omoare câinele, iar Wick alege să se răzbune împărțind câte un glonț în fiecare rudă din arborele genealogic al nefericitului.

Cam aia era prima parte. Cea de-a doua e cam la fel, doar că diferă personajele, dar ai aceeași dorință de răzbunare și același anturaj dubios al unei lumi interlope care funcționează, totuși, după un cod moral mult mai bine definit și respectat decât ce-avem noi prin România. Măcar ăia au un hotel în care pot dormi fără grija că se omoară între ei, la noi ajungi să-ți fie frică să te culci că te trezești cu vreo lege schimbată.

Ideea e că John Wick e un Chuck Norris modern, are deasupra lui un norișor cu o legendă care spune că într-o zi a omorât patru oameni într-un bar cu un creion. E o secvență în film în care aleargă prin niște tuneluri pe sub Roma și împușcă jumătate de oraș, iar la final se scutură și poți vedea cum cad pe jos gloanțele înfipte în vesta de protecție.

Vreo 30 de minute mai târziu e la metrou în New York, face schimb de focuri de armă cu alt asasin în timp ce traversează un coridor puțin mai lat decât cel ce face trecerea dintre Unirii 1 și Unirii 2. Oamenii din jur n-au nicio treabă, merg grăbiți către înainte, ăștia ajung să-și dea cuțite, metroul vine, cetățenii se urcă. Cred că la câte filme de acțiune s-au turnat în orașul ăla, nici dacă se întâmplă ceva grav și serios nu-l mai ia nimeni în seamă.

Repet, filmul trebuie tratat strict ca un maraton de acțiune, dacă-ți place să vezi sânge pe pereți și un Keanu Reeves cu niște mișcări ce l-ar face invidios și pe Mihai Petre, go for it! Mie mi-a plăcut tocmai datorită aspectului ăsta. Plus niște momente atât de dubioase încât n-ai cum să nu râzi la ele.

În rest povestea e previzibilă, filmul o să aibă și o parte a treia la fel de previzibilă. Practic o să ai tot scenariul în cap după ce vezi partea a doua, că nu lasă loc de surprize. Dar nici măcar nu-i asta ideea.