Mă puteți vedea voi în poza alăturată stând pe un fel de scenă improvizată, înconjurat de alți oameni, cu pumnul în gură, îngândurat și privind în gol. Explicația îi destul de simplă: în dimineața zilei respective avusesem un examen atât de fain la facultate, încât, după un weekend în care chiar am învățat, mă, pentru el, de îndată ce-am văzut subiectele am crezut că am greșit sala. Și stăteam eu acolo așa căzut în depresie și mă gândeam că parcă toamna-i mai prielnică pentru a da examene. Dar apoi o început să-mi țârâie notificările în buzunar.

Pun pe pauză și-o derulez de la capăt, ca să înțelegeți. Eu cu facultatea avem un fel de relație d-aia la distanță în care toți patru sunt fericiți; rămâne să mă decid eu care-s ăia patru. Și pentru că e plină sesiune, iar eu sunt atât de ocupat cu filmele, escape-urile, evenimentele, învățatul, am experimentat în ultima perioadă tot felul de emoții.

Ca de exemplu, în weekend, atunci când învățam, aveam așa o stare de dezgust față de materia aia și de ce ar fi trebuit ea să reprezinte. Mă, deci cum să vă zic, eu înțelegeam tot ce citeam acolo, căci erau niște exemple d-alea de le-ar pricepe până și vreun parlamentar; dar eram convins că e prea simplu ca să nu fie mai complicat și, deci, nu înțelegeam ce anume ar trebui să înțeleg.

Apoi, luni dimineață, ziua examenului, cum ar veni. Haos, agitație, caterincă, o siguranță de sine mai ceva ca a lui Ronaldo când bate loviturile de pedeapsă. Vin subiectele, arunc așa un ochi peste ele, zic că nu știu nimic, dar hai să mai încerc o dată. La o a doua analiză a cerințelor conștientizez că nu știu nimic. Aici intervine frica; da’ cum să vă spun, era o panică d-aia teribilă, ba c-aș fi învățat din altă bibliografie, sau poate pentru altă materie, poate am confundat eu examenele.

Trece repede și frica; brusc realizez că examenele pot fi luate și în toamnă, nu-i mare șmecherie. Bifez la ghici toate grilele, las necompletate celelalte întrebări, ies din sală. Teama din amfiteatru devine furie; eram revoltat că-mi pierdusem două zile din viață învățând pentru un examen pe care nici măcar nu l-am înțeles. Facultate nasoală, oameni răi, sistem corupt!

Ce vedeți voi în poza asta e un fel de phase 4: tristețea. Mă gândesc c-aș fi putut totuși învăța mai mult, să mă concentrez ceva mai tare, că parcă nu erau așa grele. Eh, lasă, poate în toamnă. După ce cobor de pe scenă îmi țârâie notificările în buzunar. Iau, citesc: am luat. Examenul, zic, l-am luat. E clar, dacă ăsta o mers așa la ghici, apăi atunci vor merge și următoarele; nu mai învăț pentru niciun examen, gata! Vă imaginați bucuria din capul meu, nu?

Și zic c-am avut câteva zile în care am trecut de la o emoție la alta cam la fel cum schimba Steaua antrenorii acum vreo 4-5 ani. Acum, să las la o parte haosul de la mine de la facultate, că nu ea m-a învățat să-mi controlez emoțiile, așa am zis în titlu ca să pară mai interesant. Tot fun-ul ăsta l-am avut la Ceainăria ARTea, acolo unde Radu și Rozana de la Improvisneyland au încercat să explice ce înseamnă improvizația pe înțelesul unor bloggeri amărâți.

Am avut parte de-o mulțime de jocuri și exerciții de improvizație tare faine alături de ei: mi-am luat un fel de nume de super-erou (Magicul Malaez), m-am urcat pe scenă și-am încercat să exprim oleacă de tristețe. Pentru că tot eram cu gândul la examenul de dimineață, zic eu c-am reușit okeiuț. Însă pe lângă toată treaba asta, am rămas plăcut impresionat de ce reușesc oamenii ăia să facă acolo, așa că dacă e cineva p-aici interesant de chestii gen actoria, improvizația, cred c-ar trebui să le facă o vizită.

Atelierul de improvizație de care vă zic a fost organizat de dragii de la Ranevents și CineForum exact înaintea filmului Inside Out. Apoi, urmărind filmul, am remarcat că emoțiile alea pe care le-am suferit eu în zilele anterioare reprezintă un fel de nucleu al sentimentelor umane. Și eu care mă consideram complex!