N-am stat să mai scriu ieri pe Facebook ori pe blog despre decesul lui Vadim, din simplul fapt că acesta m-a prins dormind, iar atunci când m-am trezit deja toată lumea avea câte o părere. Desigur că și eu aveam, dar era prea târziu s-o mai ard în regim de breaking news în direcția respectivă. Mi-am petrecut seara urmărind o înregistrare din 5 septembrie 2000, cu exact 15 ani (și câteva zile) în urmă. CTV era în studioul lui Marius Tucă, vorbind despre candidatura sa la alegerile ce urmau să aibă loc în acel an.

Habar n-aveam ce-i aia politică atunci; aveam cinci ani. Despre ce-au reprezentat prezidențialele din 2000 aveam să aflu ulterior, atunci când, scârbit de dictatura post-decembristă a lui Iliescu, întrebam în jur: dar de ce l-ați votat? „Pentru că celălalt era Vadim„, mi se răspundea. Nici atunci n-am reușit să le înțeleg argumentul și uneori mă întreb, chiar și acum când știu ceva mai bine povestea acelor ani, oare pe cine aș fi votat eu. Întrebare care mă tot apasă recent, în contextul în care este posibilă repetarea acelui scenariu.

Nu la noi, desigur, căci aici neamțul e sigur (oare?) de următorii patru ani jumate, ci în State, acolo unde Donald Trump este, momentan, unul dintre favoriții unei candidaturi la alegerile din 2016. În primă fază, Trump trebuie să-i surclaseze pe Jeb Bush – într-o societate sătulă de dinastia Bush cum sunt românii de președinții escu – și pe neurochirurgul de culoare Ben Carson – un conservator ce pare a dori să împrumute puțin din carisma lui Obama. Cum nici numele de Bush și nici un al doilea președinte afroamerican nu sună bine pentru superficialitatea locului, pare că Trump are șanse mari să fie reprezentantul republicanilor anul următor.

De partea cealaltă, doamna Clinton se luptă cu un socialist (Bernie Sanders) și cu actualul vice, Joe Biden, pentru candidatura Partidului Democrat. Lucrurile acolo sunt oleacă mai complicate, cu un Biden nehotărât, un Sanders destul de plăcut de oameni și, desigur, întoarcerea lui Hillary soția-lui-Bill Clinton în prim-planul scenei politice a Statelor Unite. În orice caz, indiferent de alesul democraților, americanii riscă o confruntare între propriul Vadim, magnatul Trump și oricine altcineva.

Și poate că atunci, când o să-i vadă față în față pe cei doi adversari politici, o să gândească exact cum a gândit românul în urmă cu 15 ani: bă, ăsta-i nebun, hai cu celălalt! Și nu se vor mai gândi cine e celălalt. Apoi să mai spună cineva că noi suntem cu nuș’ câți ani în urmă, când noi, de fapt ne-am confruntat cu situația asta încă de la începutul secolului.

Revenind la Vadim, omu’ o luase pe norișori în ultima vreme și, vorba lui Emil, mai bine rămânea la meseria sa de gazetar (e cam singurul punct cu care sunt de acord din articolul ăla). Iar în ciuda faptului că n-am să pot susține radicalismul lui și principiile politice pe care le adopta, era posesorul unei culturi cum în ziua de azi nu se mai găsește la acest nivel al mediului politic autohton.

Dar privind acum foarte atent la discursul pe care-l avea în emisiunea lui Tucă din urmă cu 15 ani, mă întreb: cu ce-au fost mai buni Iliescu, Constantinescu sau Băsescu? Sau poate Iohannis, peste patru ani. Dacă n-am avut ocazia să trăim într-o Românie condusă de Vadim, poate c-o să aibă americanii (ne)șansa lor. Apoi o să regretăm sau o să ne mai bucurăm o dată de alegerile făcute. Alegeri pe care, indiferent ce-ar fi, le blestemăm la fiecare oportunitate ivită.