Dacă vei căuta pe internet informații și opinii despre Dunkirk vei afla că este „cel mai bun film regizat de Christopher Nolan” și „cel mai bun film apărut anul ăsta”. Cei de la The Guardian zic că-i cel mai bun film al lui Nolan, Rolling Stone spune c-ar putea fi cel mai bun film făcut vreodată, iar Entertainment Weekly îl cataloghează drept cel mai bun film al anului, de departe până acum; până și pe Rotten Tomatoes are un rating de 96% în momentul ăsta (și fusese chiar la 98% zilele trecute).
Am fost și l-am văzut aseară și am înțeles perfect de unde vin toate aprecierile astea, chiar dacă pe mine unul nu m-a convins de o asemenea manieră încât să-l divinizez. De departe cel mai mare avantaj pe care-l are Dunkirk e fix ăla că n-are niciun minus; am stat să mă gândesc dacă a existat ceva despre care să pot spune că nu mi-a plăcut sau c-aș fi preferat să fie diferit, dar nu am găsit. Filmul e într-adevăr regizat ireproșabil, tot ce ține de partea de montaj, de imagine și în special de sunet e realizat fără cusur.
Apropo de imagine și sunet, eu l-am văzut la IMAX și n-am cum să-ți descriu cât de mult erau amplificate aspectele astea de ecranul și de sistemul de sonorizare de acolo. Filmul debutează cu o secvență în care niște soldați fug pe străzile din Dunkirk, iar la un moment dat începe să se tragă asupra lor; ai cuvântul meu c-am crezut că unul dintre gloanțele alea a nimerit pe cineva de lângă mine, atât de puternic se auzea încât puteai să juri că erai pe front. Cred că tocmai d-aia nu ai ce să-i reproșezi, dacă l-ai văzut și te întreabă cineva ce nu ți-a plăcut la el nu vei ști ce să-i spui.
Filmul e bun și are momente în care e foarte bun. Povestea se construiește încet, dar nu într-un mod supărător, ci în așa fel încât să te lase să trăiești fiecare clipă în parte. Nivelul de tensiune e impresionant, coloana sonoră care acompaniază totul se întrepătrunde ideal cu gloanțele care penetrează orice în calea lor, de la nisipul de pe plajă până la fuselajul unui avion. Replicile sunt puține, deci nu te aștepta la dialoguri lungi și clișee de genul celor cu care te-a obișnuit Hollywoodul.
Dunkirk vine cu trei planuri narative care se apropie de un punct culminant pe măsură ce povestea evoluează, pentru ca în final să se îmbine perfect, de parc-ar fi un puzzle d-ala uriaș, la care ai muncit cu greu ore întregi. Acțiunea în sinea ei nu este una complexă, așa că nu căuta secvențe de luptă, armate care să se anihileze reciproc, iar pentru un film dedicat războiului nivelul de sânge de pe marele ecran e aproape insesizabil.
Cred într-adevăr că e un film bun, un film pe care l-am apreciat din primul până în ultimul moment și, așa cum spuneam, înțeleg de unde vine valul ăla de laude; cu toate astea, deși posibil ca problema să fie la felul în care l-am perceput eu, nu sunt de acord cu titulaturile alea care încep cu „cel mai”.
0 Comentarii