Există tentația asta, cumva pe bună dreptate, să te raportezi la Elvis comparându-l cu Bohemian Rhapsody, iar pe Austin Butler cu Rami Malek: ce film a fost mai bun? care artist mai desăvârșit? care actor s-a remarcat mai tare? O să auzi în jur – sau poate o vei spune chiar tu – oameni care-ți zic „să-l vezi și pe Elvis dacă ți-a plăcut Bohemian Rhapsody.„

Pe deoparte cam așa e, că sunt două filme în registre similare; mai adaug eu aici că poate peste câțiva ani o altă producție va completa această sfântă treime a artiștilor care au marcat muzica ultimului secol: cea despre Michael Jackson. Pe de altă parte vei regăsi imposibil de comparat cele două producții la final, pentru că sunt abordate atât de diferit încât nici n-are rost să încerc să explor acele ape ale asemănărilor și diferențelor, ale plusurilor și minusurilor.

Sigur, așa cum îi zice și titlul, avem de-a face aici cu un film despre Elvis; dar e un film despre Elvis povestit de și din perspectiva impresarului său, Colonelul Tom Parker, interpretat aici absolut superb de Tom Hanks. Un Tom Hanks deloc obișnuit cu rolurile negative și pe care vom trebui să-l admirăm în decurs de câteva luni în rolul de manager parvenit, iar ulterior în pielea lui Geppetto, în cadrul adaptării live-action a lui Pinocchio.

Personajul lui Tom Parker este stereotipul impresarului oportunist, un căutător de talente care a beneficiat de cel mai de preț dar pe care ți-l poate oferi destinul: să te afli în locul potrivit, la momentul potrivit. Într-o societate a anilor ’50 în care discrepanța socială între rase era una marcantă Elvis Presley s-a remarcat prin adoptarea unui stil muzical ușor renegat de comunitatea de care aparținea. Tom Parker găsește în talentul său fix oportunitatea de care avea nevoie pentru a-și clădi o reputație pe spatele unui artist pe care tot el avea să-l construiască.

Aici e o discuție lungă pe care doar o lansez ca temă de gândire și în care nu stau acum să mă cufund: unde e limita moralității între susținere și exploatare? Sigur, e evident, vei spune, că personajul interpretat de Tom Hanks a profitat de Elvis, este villainul acestei povești, și-ai avea dreptate să gândești așa. Chiar dacă în egală măsură același om i-a ridicat aproape de la zero cariera artistului care s-a bucurat fără dar și poate de beneficiile și de statutul ce au venit odată cu faima.

Îmbătrânit și îngrășat excesiv, Tom Hanks îți oferă prilejul de a-l urî nu atât prin faptele sale reprobabile, cât mai ales prin vocea miloasă, paternă și tremurândă cu care i se adresează protagonistului de fiecare dată când îi spune duios „băiatul meu” fix înainte să-l convingă de ceva ce n-ar trebui să facă.

Revenind la Elvis, Austin Butler se remarcă în pantofii legendei rock’n’roll câștigând o bătălie purtată alături de Ansel Elgort (Baby Driver), Miles Teller (Fantastic Four) și chiar Harry Styles pentru a fi distribuit în acest rol. Butler este totodată și cel care interpretează piesele lui Elvis în prima parte a filmului, atunci când personajul său se află la începutul carierei, urmând ca ulterior Luhrmann să apeleze la vocea inegalabilă a „originalului.”

Zâmbetul discret, din colțul gurii, dar atât de sincer totodată, alături de o privire caldă menită să plaseze un zeu printre muritori îi oferă actorului avantajele de care a avut nevoie nu doar pentru a aminti de Elvis Presley, ci chiar pentru a fi confundat cu acesta preț de câteva ore. Abia la final, atunci când privim către un colaj ce alternează imagini cu Austin Butler alături de secvențe cu Elvis însuși ne dăm seama cât de bine a fost construit acest rol, cu niște tranziții pe care le observi cu greu.

Precum în cadrul filmului dedicat trupei Queen, posibil să iasă din ascunzătoare grupulețe de oameni care să conteste autenticitatea filmului, diverse momente cheie și, desigur, foarte important, ordinea în care sunt prezentate publicului principalele hituri ale artistului. Îi știi pe oamenii ăia care spun că „Elvis nu avea cum să cânte piesa aia în momentul ăla, că nu era lansată”? Da, ferește-te de ei și bucură-te de film, o reprezentare artistică a vieții unui om care vine prin definiție cu momente fictive sau ușor amestecate pentru a construi un fir narativ concis și bazat pe momentele subiectului.

O să te cucerească interpretările unor clasice precum Hound Dog, Suspicious Minds, Trouble, Can’t Help Falling in Love sau Blue Suede Shoes. Cele care se remarcă în mulțime însă sunt noile contribuții ale lui Doja Cat cu piesa Vegas, Let It All Hang Out semnată Denzel Curry și piesa ce rulează pe parcursul genericului final, The King and I, unde Eminem însuși se compară cu Elvis.

Și dacă la un film cu Elvis măiestria coloanei sonore se subînțelege, în cazul de față a fost montajul impecabil care mi-a atras în mod special atenția, prin modul animat și viu colorat prin care Baz Luhrmann a ales să contureze pe rând fiecare decadă din cariera artistului.

Venind să văd filmul ăsta cu un nivel destul de ridicat de entuziasm am ieșit în cele din urmă din sală având așteptările depășite de un proiect care-și merită cu desăvârșire hype-ul din jur, precum și cele 12 minute de aplauze de la Cannes. Îți recomand cu încredere să te bucuri de el pe marele ecran odată cu premiera de pe 24 iunie, pentru că e genul de film care chiar poate fi apreciat la adevărata lui valoare doar la cinema, beneficiind de toate condițiile de acolo și de calitatea sunetului și a imaginii.