Mi-am început ziua cu o proastă angajată de la un ghişeu RATB care mi-a pierdut 50 de lei; aparent, vântul nu bătea doar pe stradă, ci şi în cutia ei craniană. Dar am recuperat banii, evident că tot la dânsa au ajuns. Nu despre dumneaei vreau eu să scriu. A început şcoala de ieri, astfel că circulatul cu RATB-ul în condiţii normale nu mai e posibil. Nu era posibil nici înainte, dar măcar pensionarii, unii dintre ei, ştiu să stea şi în linişte când merg cu tramvaiul: doar se bat pe locuri, atât. Elevii urlă, băi nene.

Zic de elevi la persoana a treia, elevii urlă; anul trecut probabil aş fi spus elevii urlăm. Dar anul trecut nu eram student la FJSC şi nu aveam hateri care să mă corecteze dacă făceam greşit acordul. Am intitulat articolul ăsta Impresii fără vreun motiv anume, dar sună a titlu de volum de poezii. Pentru că, nu-i aşa, viaţa unui elev e ca o poezie de Bacovia: sufocantă, fără pic de dragoste şi afecţiune, dar încarcată de emoţii dintre cele mai contradictorii.

De când eram eu în şcoala primară şi semănam cu o chiftea mă tot întreb de ce au copiii ăştia ghiozdanele mai mari ca ei. Îmi veţi spune că au nevoie de ele pentru a căra toate manualele, culegerile, caietele, pixurile, cornurile şi cutiile de lapte de care au nevoie într-o zi de şcoală. Am pus eu prost întrebarea, atunci. De ce e nevoie să se care copilul cu toate astea după el? Azi am pus pe umăr un ghiozdan roz, destul de animat care mi-a adus aminte de mine în clasa a cincea: aveam aceeaşi greutate. Dar părinţii spun că puii lor au probleme cu coloana pentru că stau prea mult pe scaunul de la calculator, nu pentru că sunt nevoiţi să-şi rupă spatele de cinci ori pe săptămână; dus-întors.

În altă ordine de idei, e haios să îmi permit luxul de a privi către elevii din jur fără vreo responsabilitate. Aici m-ar contrazice Ben Parker, pentru că odată cu studenţia vin şi marile responsabilităţi, dar în timp ce voi, majoritatea dintre voi, vă dădeaţi check-in din Vamă şi puneaţi poze pe Instagram cu câte un răsărit (care, apropo, e la fel cam în fiecare zi), eu mă gândeam că a sosit momentul să mă apuc de învăţat pentru bac ori pentru admitere. Acum când văd că check-in-ul nu se mai face la hotel ci într-o sală de clasă, iar poza cu răsăritul nu mai e de pe plajă, ci din staţia de troleu, îmi permit şi eu să fiu hater, nu?

În final voiam să zic ceva şi de Pricopie, dar mi-am dat seama că orice glumă aş încerca să fac tot nu ar fi mai amuzantă ca domnul ministru însuşi. Dar dumnealui avea dreptate, în logica sa puerilă: vulpea (sau lupul, ce mama dracu, tot o patrupedă) nu era cetăţean, n-avea drept de vot, deci de ce i-ar păsa dumnealui ce culoare are blana? Nu m-ar mira ca zilele următoare cineva din primărie să înlocuiască maidanezii din Bucureşti cu ratoni; deja câinii au devenit prea mainstream. Între timp, doamna Macovei se luptă cu sistemul pentru a scoate religia din şcoli (o decizie înţeleaptă care nu se va aplica niciodată în România ţinând cont de actualele legături dintre mediul politic şi cel bisericesc) iar Andrei Gheorghe face vizualizări pe Youtube înconjurat de rahat; nu, pe bune, chiar e într-o grădină plină cu nişte căcuţa d-ăla spiralat.

Trăim în România şi asta ne.. ah, nu, nu vreau să creadă lumea că-s antenist. #AMR2Saptamani