Am zis la momentul respectiv că Joker a fost cel mai bun film al anului său de debut, 2019; și-mi mențin părerea, privind retrospectiv la anul ăla. La fel cum am zis în momentul în care Todd Phillips a anunțat un sequel că acesta nu-și are rostul; și-mi mențin părerea.

Joker rămâne și în ziua de azi un caz aparte, în ideea în care personajul în sine și nu neapărat filmul este victima propriului său succes. Joker a fascinat marele ecran încă de la portretizarea lui Jack Nicholson în Batmanul lui Tim Burton din ’89 și a cucerit o planetă întreagă prin intermediul lui Heath Ledger două decenii mai târziu. Iar apoi, când toată lumea a zis că nu se va putea ridica cineva vreodată la interpretarea lui Ledger în The Dark Knight, a venit Joaquin Phoenix și a luat un Oscar peste încă un deceniu, făcând astfel ca Joker să fie primul personaj dublu-câștigător de Oscar prin doi actori diferiți.

Având moștenirea asta în spate doar din punct de vedere cinematografic, excluzând aici legacy-ul său din benzile desenate sau varianta animată adusă la viață de Mark Hamill, e greu să poți cere mai mult de la el. Phillips a crezut că poate și, din păcate pentru el, pentru Phoenix și mai ales pentru fanii de pretutindeni, pariul său e departe de a fi unul câștigător.

În ciuda unor critici destul de agresive, a scorului de pe Rotten Tomatoes care e în cădere liberă și a unor opinii mai acide decât substanța în care s-au scăldat Jared Leto și Margot Robbie într-un Suicide Squad pe care am ales cu toții să-l dăm uitării, mie Joker: Folie à Deux nu mi s-a părut deloc un film prost. Ani lumină distanță de primul, cu multe lacune și mult mai multe motive pentru care n-ar fi trebuit făcut, dar nu prost, odată ce-am ieșit din sala de cinema.

Am văzut filme proaste anul ăsta o grămadă și majoritatea au logoul Marvel în deschidere; nu neapărat Marvel Studios, wink wink. Joker: Folie à Deux nu se numără printre ele, serios, terminați cu hate-ul ăsta gratuit doar pentru că e la modă pe Twitter.

Las aici postarea asta foarte explicită de pe Threads. Ai voie să fii scandalizat pentru ce vrei tu, dar nu ai voie să fii luat prin surprindere că ai nimerit la un musical, când treaba asta a fost subiect de discuție de vreo 4 ani. Și nici măcar nu asta e problema la noul Joker pentru că dacă ai încerca să treci de ideile preconcepute despre musicaluri ai înțelege că momentele alea muzicale au sens, înfățișează o realitate fictivă care se desfășoară în mințile protagoniștilor: surpriză, doi oameni internați într-un azil pentru persoane cu tulburări psihice. 

Let me Google that for you: folie à deux – delusion or mental illness shared by two people in close association.

Zice în titlul filmului la ce urmează să te uiți și maxim te-ai putea lega de faptul că momentele muzicale sunt foarte slabe, dar nu de faptul că ele există. Chiar sunt foarte slabe, e un singur moment care să-ți atragă atenția cât de cât, nu i-aș zice neapărat memorabil că nu-mi mai aduc aminte versurile sau ritmul, dar știu că atunci mi-a plăcut. Majoritatea pieselor sunt identice și nu transmit nimic, iar la un moment dat m-am gândit că posibil ca Lady Gaga să fi folosit filmul ăsta ca scuză pentru a-și lansa un nou album.

E al treilea rol al ei pe care-l văd – după A Star is Born unde își joacă oricum propriul personaj și House of Gucci – și sincer pare că treaba asta nu i se potrivește în mod special. Pentru sănătatea mea emoțională o voi păstra pe Margot Robbie drept the Harley Quinn, pentru că personajul interpretat aici de Gaga nu are nicio treabă cu cel pe care-l știm din benzile desenate. Și nici măcar faptul că i-au schimbat origin story-ul nu mă deranjează atât de tare precum modul în care au prejudiciat-o de nebunia aia seducătoare caracteristică. Harley Quinn e un personaj chaotic evil pe care Todd Phoenix l-a făcut Lawful Evil și e super cringe.

Phoenix e mișto, totuși, foarte, foarte bun, trebuie să fii ignorant să spui altceva. Nu-l ajută scenariul și are zero character development, dar joacă foarte bine, tranzitează superb între emoții și personalități și te face încă o dată, chiar dacă pentru fragmente scurte de timp acum, să empatizezi cu personajul. Ceea ce, apropo, pot înțelege de ce a deranjat: pentru că teoretic, conform lore-ului din care provine, Joker nu este un personaj cu care ar trebui să empatizezi, nu ar trebui să-i cauți motivație și să încerci să-l înțelegi.

Per total mi s-a părut ok, ceea ce știu că vine poate ca o concluzie în contradicție la tot ce-am argumentat mai sus. Are niște plusuri pe care cred că oamenii le minimizează tocmai din cauza celorlalte nereguli.

De exemplu prezintă destul de bine și corect niște probleme actuale, într-o lume în care societatea își găsește din ce în ce mai greu modele și, împinsă de la spate de multiplele eșecuri ale statului și autorităților, se agață de speranțe cu caracter anarhic și revoluționar. Ne identificăm cu antagoniști și antieroi pentru că ne este mai ușor să-i înțelegem, pentru că de multe ori am fost aruncați în povești similare și pentru că eroii care ar fi trebuit să ne apere au eșuat în numărate rânduri.

Joker e și despre asta, la fel cum e și despre îmbrățișarea propriei persoane într-o lume în care din ce în ce mai des ajungi să fii apreciat pentru masca pe care o afișezi – de obicei în social media. Până când începi să te identifici din ce în ce mai tare cu masca aia și să uiți cine ești de fapt. Apoi ajungi să nu te mai recunoști, să nu înțelegi cum se raportează la tine cei din jur și de ce ești tratat într-un anume fel. Reaility check: nimănui nu-i pasă real de tine, ci mai degrabă de varianta aia a ta care-i face să se simtă bine cu ceea ce sunt ei de fapt.

Sunt niște teme sociale destul de mișto la care poți fi atent dacă lași deoparte preconcepțiile despre faptul că-i musical și că nu-i la fel de bun ca primul; da, e musical și nu-i la fel de bun ca primul, dar dacă astea sunt singurele criterii după care îl judeci, joke’s on you.