Dacă numele lui Mike Flanagan nu-ți spune (încă) nimic, e bine să începi lectura asta prin a cunoaște faptul că el este creierul (și sufletul, ce-i drept) din spatele unor producții precum The Haunting of Hill House, The Haunting of Bly Manor sau Midnight Mass, toate disponibile pe Netflix.

Și dacă nici titlurile astea nu-ți spun nimic, posibil să nu fi nimerit unde trebuie, dar oricum ar fi mereu trebuie să existe un punct de plecare. Și poate fix faptul că The Fall of the House of Usher se diferențiază destul de tare ca gen de precedentele creații ale lui Flanagan poate reprezenta acel punct de plecare.

Pentru mine Mike Flanagan este regele horrorului psihologic, un gen pe care l-a desăvârșit și care se evidențiază de alte abordări ale horrorului prin lipsa (sau reducerea la minimum) unor secvențe de tip jump scare sau a trucurilor în care ai un pop-up sonor la un moment dat care să te agite puțin.

Prin ambele serii The Haunting Flanagan a intrat pe sub pielea audienței apelând la emoție, oferind personaje scrise aproape impecabil și controlând la perfecție partea de storytelling. Face exact la fel cu The Fall of the House of Usher, și o să reiau punctele astea ulterior.

Noua sa miniserie e o adaptare modernă a operei cu același nume publicată de Edgar Allan Poe în 1839.

Pentru prima oară în cadrul proiectelor sale cu Netflix Flanagan se delimitează de genul horror în favoarea unui crime thriller cu tente supranaturale. Desigur că elementele horrorului sunt încă prezente pe ici, pe colo, cu umbre care dau târcoale în planul îndepărtat al cadrului, cu ochi ce strălucesc în întuneric și podele care scârțâie sub apăsarea poveștilor naratorului, dar nu acestea reprezintă elementul central.

Așa cum îi spune și numele, Prăbușirea casei Usher este fix asta, relatarea modului în care au murit, rând pe rând, mai mulți membri ai aceleiași familii.

Spoiler! îmi vei striga acum; doar că nu e. Povestea familiei Usher începe cu concluzia (sau mai degrabă fragmente ale ei), cu fragmente și titluri de ziar care-ți confirmă decesele și cu un narator, în persoana lui Roderick Usher (Bruce Greenwood) care e pregătit să mărturisească acele crime. Devine deja evident că descoperirea făptașului nu e nici pe departe scopul pe care-l are Flanagan, iar destinația călătoriei în care ne îmbarcă e cu totul alta.

The Fall of the House of Usher își derulează episoadele povestind, rând pe rând, fiecare deces și aruncând de fiecare dată în centrul atenției un alt membru al familiei. De altfel aproape fiecare dintre cele opt episoade (poate cu excepția pilotului și a celui final) pot reprezenta scurte povestiri individuale, tratate ca atare, dar care se leagă foarte bine într-un fir narativ scris cu migală.

Fiecare episod e un băț de chibrit ce arde încet, agonizant de lent pe alocuri, dar care impresionează prin flama din final. Am avut de câte ori impulsul de a-mi recunoaște că poate un episod anume nu m-a impresionat prea tare, până să descopăr ultimele 10 minute și să înțeleg exact ce s-a întâmplat acolo, fapt ce m-a făcut să-mi schimb radical părerea.

Vei observa o tentă recurentă, deoarece Flanagan lucrează de fiecare dată, mai mult sau mai puțin, cu aceeași distribuție: Carla Gugino, Kate Siegel, T’Nia Miller, Henry Thomas, Samantha Sloyan sau Rahul Kohli, cu toții au apărut cel puțin într-unul dintre titlurile mai sus menționate. Iar lor li se adaugă niște nume de care sigur ai mai auzit: Mark Hamill (Pym, avocatul familiei Usher) și Carl Lumbly (Auguste Dupin, detectivul creat de Edgar Allan Poe care urmărește condamnarea familiei protagoniste).

Acum c-am zis de diferențele dintre The Fall of the House of Usher și precedentele sale titluri, să știi că Flanagan nu renunță la stilul caracteristic de a construi povești și personaje. Miniseria asta e impecabilă pe zona de dialog, sunt multe, foarte multe scene care te seduc și te cufundă în întregime în moment, uitând că ești mai degrabă pe canapea uitându-ne la Netflix, și nu pe scaun lângă personaje.

Există o metaforă și o morală în spatele a tot ceea ce scrie Mike Flanagan, unele mai evidente, altele ceva mai subtile. Indiferent cum ar fi, momentul în care descoperi conexiunile pe care a vrut acesta să ți le arate ajungi să te bucuri ca un copil de secvența senzațională pe care ai trăit-o, așteptând-o în același timp pe următoarea.

Nu e întâmplătoare nici alegerea unui imperiu farmaceutic ridicat pe seama durerii, subiecte abordate recent în producții precum Painkiller sau Dopesick. În viziunea lui Mike Flanagan durerea este nu doar necesară, ci un element central în definiția vieții, o senzație de care nu putem scăpa și pe care ar trebui s-o acceptăm. Durerea și dependența nu sunt neapărat fizice, cât emoționale, iar ceea ce ne definește nu este rezistența la durere, ci felul în care o îmbrățișăm.

Miniseria nu este „doar” o adaptare a muncii lui Edgar Allan Poe, ci are vaste influențe din viața și biografia autorului; lucru evident doar dacă citești titlurile unor episoade precum „The Masque of the Red Death”, „The Black Cat” sau „The Tell-Tale Heart.”

The Fall of the House of Usher e cu siguranță un binge pe care nu-l vei regreta și o poveste pe care o vei ține minte. Mai ales dacă dai la o parte stratul de la suprafață și te lași purtat pe gânduri de teme precum singurătatea, regretul și alegerile imposibile dintre succes și fericire; pe care oricum n-ar putea nimeni să le definească.

Disponibil integral pe Netflix din 12 octombrie, recomand cu încredere.