Ce-mi place titlul ăsta; eu l-am ales! E aşa ca o metaforă care sparge barierele unei figuri de stil şi trece în sensul denotativ al ideii. Despre Annabelle vreau să vă povestesc în cele ce urmează şi voi încerca chiar să vă conving să mergeţi şi să-i faceţi o vizită; este exact ca pisica aia care se alintă pe la picioarele tale la un grătar până ce tu îi dai o bucată de carne: de îndată ce ai băgat-o în seamă nu mai scapi de ea. 

Filmul lui John R. Leonetti este un prequel al celebrului Trăind printre demoni (2013) care aduce în centrul atenţiei caracterul demonic al păpuşii cu nume eponim. Annabelle este, la origine, cadoul perfect pe care John (Ward Horton) i-l face soţiei sale, Mia (Annabelle Wallis; oarecum ironic, ştiu) înainte ca aceasta să nască primul lor copil. Colecţionară de păpuşi, viitoarea mămică nu se gândeşte nicicum că în spatele ochilor paralizaţi ai lui Annabelle se găseşte un demon ce urmează să-i schimbe radical viaţa.

Intriga unui horror ce-şi respectă statutul este oferită de atacul nocturn al unui grup de satanişti asupra lui John şi Mia, ce lasă în urmă nu doar sânge şi teroare, ci un spirit malefic ce se va manifesta prin păpuşa în rochie de mireasă, Annabelle. Evenimente stranii urmează a se petrece, accidente cumplite au loc în timp ce draga de Annabelle refuză cu încăpăţânare să-şi părăsească noua casă. Povestea pătrunde în originile păpuşii malefice şi prezintă atât modul prin care demonul din spatele ei acţionează dar şi scopul ce îl ghidează către acte atât de macabre.

Aşa cum e de aşteptat de la un horror care reproduce aspectele satanice ale existenţei, Annabelle prezintă o incursiune în spatele poveştilor cu demoni, posedare şi sacrificiu uman. Detaliile ce construiesc personajul (dacă pot numi aşa o păpuşă) central al producţiei nu sunt deloc aşezate întâmplător, ci se află într-o strânsă conexiune. Ideea în sine a unui demon ce posedă o jucărie nu este o noutate pe piaţa cinematografică însă nu reprezintă nici pe departe un eşec.

Povestea este spusă diferit faţă de restul filmelor ce-l au pe Chucky în centrul atenţiei şi prezintă aspecte mult mai infiorătoare decât un omuleţ care te fugăreşte printr-o grădină. Aş putea spune chiar că Annabelle este cu mult mai înspăimântătoare prin prezenţă ca Chucky (asta poate şi pentru că este întruchiparea unei femei) şi poate emana orice, dar nu simpatie. Nu degeaba filmul este interzis celor sub 15 ani: cuprinde un impact emoţional puternic pentru cei sau cele care încă se mai joacă cu păpuşi şi îi face să-şi schimbe radical poziţia faţă de jucăriile preferate. Tot ce-mi doresc e să nu apară acum un film despre un tedy bear posedat, că apoi vor rămâne copiii patriei fără jucării. Sau mai bine zis vom vedea părinţi cu reţineri în a le cumpăra.

Annabelle intră de azi în cinematografe adus de Freeman Entertainment. Eu am cunoscut-o miercuri, cât încă era lumină afară, aşa că v-aş sfătui şi pe voi să o întâlniţi cât mai repede, că apoi vine iarna, se întunecă devreme, nu vreţi să vă prindă întunericul pe-afară. A, şi ăsta-i trailerul, în caz că mai aveţi reţineri: