Așa cum ar spune un clasic în viață, tot de prin fostul bloc sovietic, de unde e și personajul Natashei Romanoff, not great, not terrible.

Vestea bună e că pentru prima oară de la startul pandemiei vom putea merge la cinema fără să vedem trailerul de la Black Widow, asta pentru că filmul a avut în sfârșit premiera mult așteptată.

Acum, într-o notă ceva mai serioasă, Black Widow vine la pachet cu o mulțime de puncte care merită discutate, atât dintre cele pozitive, cât și mai puțin reușite. Hai să-ncepem cu lucrurile bune: filmul livrează, așa cum ne-a tot fost promis de către Kevin Feige de ani de zile, o scrisoare de adio din partea protagonistei foarte bine construită. Este apogeul personajului care nu pornise deloc cu dreptul fiind, exact așa cum Scarlett Johansson însăși declara într-un interviu recent pentru Collider, sexualizată exceziv în Iron Man 2.

Treaba asta s-a resimțit și în primele două filme Avengers, regizate de Joss Whedon (recunoscut pentru modul în care tratează personajele feminine, scuze eu). Abia în momentul în care frații Russo au preluat frâiele pentru filmele Infinity War și Endgame personajul Natashei a început să primească o poveste a sa și niște minime trăsături de personalitate care s-o scoată din clișeul de „spion rus/agent dublu letal.”

Deci din punctul ăsta de vedere Black Widow face dreptate personajului care măcar nu mai poartă costumul ăla mulat pe corp cu fermoar deschis până aproape de buric.

Însă mult mai bine decât Johansson se poziționează noile apariții în Universul Cinematografic Marvel: Florence Pugh și David Harbour fură toate privirile și conturează două personaje savuroase, foarte diferite, dar cu o chimie molipsitoare între ele. Pugh este Yelena, sora Natashei, o femeie cu un traseu similar doar până la un punct: în timp ce eroina reușește să scape cercului vicios care genera Văduve Negre și să devină un membru de seamă al Răzbunătorilor, Yelena rămâne pentru mult timp captivă unei misiuni de care nu aparține în mod voit.

Harbour este tatăl adoptiv al celor două, un fost super soldat rus cunoscut sub numele de Red Guardian. De altfel filmul are mai multe referințe la câțiva anti-eroi din fosta Uniune Sovietică, precum Ursa Major sau Crimson Dynamo. Alexei (Red Guardian) este un pușcăriaș egocentric, naiv, dar cu o inimă mare. Mai simplu spus, deși mai tot ce face este greșit, intențiile sale sunt cumva bune. Yelena și Alexei se completează unul pe altul atunci când temperamentul războinic al unui copil crescut pentru a deveni un asasin letal se topește în fața singurei familii ce i-a rămas.

Dacă nu ținem cont de context, Black Widow este un film mai mult decât decent, de popcorn, o combinație între un thriller de spionaj și o comedie cu spioni. Este și primul film Marvel după mulți ani care poate fi văzut independent de orice alt titlu din MCU, pentru că nu are nicio ramificație în alte producții; cu excepția minoră a unei secvențe de debut care o găsește pe Natasha fugind de autorități la final de Civil War și a unei secvențe de final.

Dar asta este o armă cu două tăișuri, pentru că privit în context și știind ce fel de filme (sau mai nou seriale) livrează Marvel, Black Widow este poate cel mai departe de spiritul acestui univers.

În timp ce mesajul de adio al Natashei este livrat cu succes, așa cum ziceam mai sus, tocmai faptul că știm deja deznodământul (spoiler: Black Widow moare în Endgame) minimizează impactul filmului de față. Sigur, s-a vrut să ne arate un personaj scos în afara unei echipe lărgite de supereroi, cu o viață proprie și probleme individuale, care sunt, repet, foarte bine scrise. Însă faptul că știm că personajul moare și că ceea ce se întâmplă pe durata celor două ore de film nu afectează cu nimic imaginea de ansamblu a MCU nu ajută. Nu e ca și cum ne putem folosi de informațiile sau emoțiile luate acum pentru a o privi pe Natasha Romanoff într-un alt fel într-un film viitor.

Cu excepția câtorva secvențe foarte bine jucate care ne fac să privim cu regret dialogurile personajelor, știind soarta acestora, filmul în sine pare a fi o pedalare în gol.

Iar dacă te așteptai ca antagonistul să salveze situația, să știi că Taskmaster se înscrie și el pe lista lungă a personajelor negative dezamăgitoare din MCU (precum falsul Mandarin, Malekith sau Ego the Living Planet). Cel mai atractiv aspect al personajului, abilitatea sa de a replica mișcările de luptă ale altor eroi, este utilizată foarte rar în film, în timp ce din punctul meu de vedere singurul twist al filmului este ușor de anticipat încă de la început.

Concluzia mea e una simplă: too little, too late, Black Widow livrează o poveste individuală foarte bine scrisă, însă pusă într-un context în care nu mai are aceeași valoare dorită. Altfel, filmul își merită prețul unui bilet la cinema, pentru că te vei bucura cu siguranță de el.