Pentru mine Fantastic Beasts: The Crimes of Grindelwald a reprezentat cel mai așteptat film al acestui sfârșit de an și al doilea cel mai așteptat film al anului după Avengers: Infinity War. Asta pentru că sunt un mare fan al universului Harry Potter, univers ce poartă mai nou titulatura de Wizarding World.

De aceea îți zic de pe-acum că articolul ăsta s-ar putea să nu fie atât de obiectiv pe cât te-ai aștepta; dar până la urmă niciun articol nu e, că-s doar părerile mele despre niște subiecte.

Concret, The Crimes of Grindelwald este al doilea film al seriei Fantastic Beasts, în timp ce seria în sine este un prequel al poveștii lui Harry Potter. Vor fi cinci filme în total și vor acoperi perioada dintre 1926 și 1945. Au debutat cu un prim film ce poate fi tratat independent în mare parte, Fantastic Beasts and Where to Find Them acoperă mai degrabă povestea lui Newt Scamander și a obsesiei sale pentru creaturi magice; obsesie ce a dus în final la publicarea cărții cu același nume ca titlul filmului.

Abia partea a doua pare a seta intriga poveștii propriu-zise, dar despre asta puțin mai târziu. Ce trebuie să știi tu după primul film e că Grindelwald, un vrăjitor super puternic care aduce aminte de Hitler pentru că e de părere că vrăjitorii reprezintă rasa pură care trebuie să conducă lumea, a fost prins de Ministerul Magiei din Statele Unite. Grindelwald e jucat de Johnny Depp, ceea ce e mișto.

Din primul film ne dăm seama că el îl vrea aproape pe Credence, care e jucat de Ezra Miller. Credence e un copil matur ciudățel, posedat de o forță întunecată numită Obscurus, care e în căutarea afecțiunii și a familiei pierdute, pentru că nu-și cunoaște adevărata identitate. Finalul filmului te lasă să crezi că a murit, dar nu-i așa, evident. Deci povestea pe scurt a filmului The Crimes of Grindelwald e că toată lumea îl caută pe Credence, fiecare dintr-un motiv anume: Grindelwald ca să-și pună în aplicare planul de conducere a lumii, Newt pentru a împiedica treaba asta pașnic, Ministerul pentru a-l omorî.

Dar nu-i doar atât, că în filmul ăsta apare în sfârsit varianta tânără a lui Albus Dumbledore, care e jucat de Jude Law; și asta e mișto. Dumbledore și Grindelwald au avut o relație foarte apropiată, asta până când s-au certat pe tema idealurilor fiecăruia, iar la mijloc a picat sora lui Dumbledore care a fost ucisă. Nimeni nu știe vraja căruia dintre cei doi a omorât-o, dar cert e că de atunci drumurile lor s-au separat, iar acum Dumbledore îl trimite pe News să-l prindă.

Spoiler: Dumbledore și Grindelwald se vor duela în 1945 într-una dintre cele mai celebre confruntări din lumea creată de J.K. Rowling, dar asta o să se întâmple în ultimul film al seriei, mai avem de așteptat.

Pe lângă ei doi filmul ăsta mai vine cu niște personaje interesante: Leta Lestrange, care vine la pachet cu un nume foarte cunoscut fanilor lui Harry Potter, Nicolas Flamel, alchimistul care a creat Piatra Filozofală, dar și Nagini, arhi-cunoscutul șarpe al lui Voldemort. Pe lângă ei mai avem niște elemente comune cu seria originală, cum ar fi Oglinda lui Erised, un obiect magic care-ți arată cea mai mare dorință sau pasărea Phoenix, cea care-i stătea alături în permanențălui Dumbledore în biroul său.

Filmul are niște efecte spectaculoase, cu un 3D foarte atent pus la punct, lucru pe care eu nu-l zic foarte des, că de multe ori 3D-ul într-un film e inutil. Dar, bine, eu l-am văzut în IMAX și ecranul ăla are propria sa magie. Coloana sonoră e alt plus, e făcută de James Newton Howard, iar nostalgicii o să se bucure să asculte Hedwig’s Theme pentru încă o dată.

Altfel, așa cum spuneam, întregul film e o intrigă pentru ceea ce urmează să se întâmple, acțiunea e lentă, în schimb focusul este pe construcția personajelor și, la fel ca în primul film, pe integrarea a cât mai multor creaturi fantastice și elemente magice. Pe mine nu m-a deranjat asta, că știam la ce să mă aștept. Sunt dezamăgit de marketingul făcut în jurul puiului ăla de Niffler, care apare foarte puțin.