În anii ’80, atunci când Indiana Jones își trăia principalele aventuri, probabil că lumea nu se gândea că odată ajunși în 2023, 40 de ani mai târziu vom avea parte de încă o lansare în franciza asta. Și că tot Harrison Ford îl va juca pe protagonist, chiar dacă ajutat pe ici, pe colo, de tehnologia modernă a întineritului.

De altfel Ford nu e la prima escapadă de genul, pare că pur și simplu personajele sale refuză să moară la momentul respectiv: în 2015 revine în seria de filme Star Wars pentru a-l mai juca o ultimă oară pe Han Solo, pentru ca 2 ani mai târziu să-și reia rolul din Blade Runner în sequelul Blade Runner 2049. În stilul ăsta nu m-ar mira deloc să vedem o continuare la Air Force One (filmul din 1997) în curând.

Revenind la Indiana Jones, Dial of Destiny este confirmat ca fiind ultimul capitol al seriei, gata. Ceea ce înseamnă, la cum cunoaștem noi Hollywoodul, că peste niște ani vom avea probabil încă un film dedicat băiatului lui, care trebuie să rezolve ceva enigmă lăsată în urmă de bătrân post-mortem: da, Shia LaBeouf, la tine mă refer, chiar dacă majoritatea oamenilor nu-și mai aduc aminte că la un moment dat ai existat și tu în franciza asta.

Indiana Jones and the Dial of Destiny este exact la fel cum a fost și Raiders of the Lost Ark, plus-minus câteva decenii. Are același stil, aceeași structură, aceleași principii de bază, ceea ce-l face destul de greu de evaluat. Sigur, pentru nostalgici sunt doar puncte bonus, pentru că îți oferă șansa de a te întoarce în timp și a te reîntâlni cu niște sentimente vagi pe care poate le aveai atunci când cinematografia nu reprezenta industria de azi.

Ca să-nțelegi la ce mă refer, gândește-te că peste 30 de ani, mult timp după ce Universul Marvel de azi va înceta să mai existe, Tom Holland revine într-un film în care joacă rolul unui Peter Parker pe la vreo 50 de ani, un Spider-Man pensionat care-și pune cu greu costumul pe el pentru a se urca pe pereții din New York. A, zici că s-a făcut ceva asemănător deja cu Tobey Maguire? În fine, cam asta ar fi ideea.

Pe de altă parte, dincolo de sentimentul ăla de nostalgie e greu să reciclezi povestea asta 40 de ani mai târziu, menținând-o în același timp în granițele epocii de care aparținea cândva, dar oferindu-i totodată un aspect modern. Ca să-ți mai dau două exemple de francize care au încercat să se reinventeze: Terminator și Predator (prin recentul Prey), ambele foarte bune la vremea lor, dar care nu și-au găsit locul într-un context actual.

Mi-ar plăcea să nu mai normalizăm filmele de peste două ore jumate pentru că nu toate își pot susține duratele. Mai știți când reproșam regizorilor români că fac filme lungi? Aparent au devenit o normalitate la fel cum era cândva și 3D-ul aplicat absolut oricărei producții deși nu avea mai mult de trei momente care să-și justifice ochelarii ăia, cu două fiind în logourile din deschidere. Măcar acolo pot înțelege, că un bilet 3D e mai scump și deci generează profit. Dar dintr-un film de aproape trei ore ne chinuim puțin și scoatem o miniserie cinstită pe Disney+, serios.

Nimic de rău de zis de Harrison Ford, își face treaba la fel de bine cum și-a făcut-o de fiecare dată; deși e puțin dubioasă vocea lui răgușită de om bătrân suprapusă peste cadrele unde este întinerit artificial de CGI. Mads Mikkelsen și Boyd Holbrook stau foarte bine pe partiturile lor negative, sunt genul ăla de antagoniști old-school, care n-au nevoie de o poveste de viață dramatică și prea multă umanizare care să-i definească. La fel și Phoebe Waller-Bridge în rolul principalului personaj feminin alături de Indy în aventura sa. În fond, toată distribuția e mai mult decât ok.

Noua aventură a lui Indiana Jones e într-o mică măsură haioasă, entertaining, te bine dispune și își merită biletul la cinema. Altfel, e doar un blockbuster de vară pe care-l vom uita repede. Partea bună e că pare că vara asta avem foarte multe blockbustere de vară din care să putem alege, timp să fie.