Indisponibil momentan în România, dar cu șase nominalizări la Premiile Oscar, Jojo Rabbit este una dintre cele mai bune satire pe care le-am văzut eu vreodată. Există, deci, și avantaje în a locui în Portugalia, pe lângă vara din februarie și biroul aflat aproape de Atlantic.

Altfel, sunt șanse mari ca filmul să fie adus în România după ce va câștiga niște premii, așa cum s-a mai întâmplat în trecut. Până atunci, însă, îți zic mai jos, fără spoilere, de ce ar trebui neapărat să-l vezi.

După ce a uimit pe toată lumea cu stilul unic cu care a realizat Thor: Ragnarok, regizorul Taika Waititi ține neapărat să-și demonstreze atât lui, cât și Hollywoodului în general, că poate merge și mai departe. Așa c-a propus un film pe care nu doar îl regizează, ci în care și joacă rolul unui anume Adolf Hitler, personaj despre care posibil să fi auzit câte ceva pe la școală sau prin reviste.

Dar nu Hitler e personajul principal în filmul ăsta, ci un băiat pe nume Jojo, un tânăr de doar 10 ani înscris la ceva gen Școala Tinerilor Naziști în timpul Celui de-al Doilea Război Mondial. Jojo e un adevărat nazist, cu convingeri puternice și idealuri mărețe, despre care chiar mama sa spune la un moment dat că „a avut nevoie de două săptămâni pentru a accepta faptul că bunicul său nu era blond.” Unde mama sa e Scarlett Johansson, nominalizată la rândul ei la Oscar pentru rolul ăsta.

Jojo are în spate un prieten imaginar pe care poate conta oricând în caz de nevoie: führerul însuși. Împreună cei doi se pregătesc să ia cu asalt Europa, pas cu pas, începând cu sarcini mici precum lipitul afișelor de propagandă prin oraș sau colectarea de fier vechi.

Modul în care Waititi îl portretizează pe Hitler a delicios, iar simplul fapt că elita cinematografiei americane e pregătită să accepte varianta asta comică (ba chiar cu iz de prințesă Disney, ar zice unii oameni mai răutăcioși) a fostului lider nazist spune multe despre cât de bun este, per total, filmul ăsta. Sigur, nu-i chiar acel führerul cu care suntem noi obișnuiți, dar își păstrează mustața și naționalismul extrem, deci se pune.

Jojo Rabbit nu e un film de război, ci e un film care satirizează războiul și îl duce la absurd, construind un personaj cum nu știu să mai fi existat pe marele ecran. Jojo descoperă rapid că inamicul, o fetișcană cu origini evreiești, locuiește chiar la el în casă, iar astfel se vede pus în fața unei dileme morale cu care mai mult ca sigur te-ai confruntat și tu în viața asta: îl acoperi pe evreu pentru a-ți salva mama sau alegi să-ți servești patria și să-l predai, suportând consecințele?

Cu un umor negru pe ici, pe colo, filmul se transformă ușor dintr-o comedie absurdă o dramă greu de digerat pe alocuri. E un carnaval de emoții, cu întreaga sa distribuție contribuind din plin la un rezultat remarcabil. Pe lângă Waititi, Scarlett Johansson și protagonistul Roman Griffin Davis, îi vei mai vedea aici pe Sam Rockwell, Rebel Wilson și pe Thomasin McKenzie.

Din păcate pentru Jojo Rabbit concurează la Oscaruri cu două capodopere: 1917 și Parasite, lucru care-l face, din punctul meu de vedere, al treilea favorit al cursei ăsteia. În schimb poate pleca acasă cu alte premii, precum cel pentru scenariu adaptat. Dar chiar și așa, rămâne un produs cinematografic absolut superb.