E o secvență de dialog în Moonfall în care unul dintre personaje spune că Pământul a mai trecut până acum prin cinci extincții; toate provocate de Roland Emmerich, țin eu neapărat să adaug.

Omul responsabil cu titluri precum Independence Day, 2012, The Day After Tomorrow sau Geostorm revine cu o nouă variantă de apocalipsă, cauzată de data aceasta de luna care iese de pe orbită și se prăbușește pe Pământ. Și o zic de la început, ca să n-avem discuții: dacă ți-au plăcut precedentele, o să-ți placă și ăsta. Unde prin plăcut mă refer la faptul că uneori mai e nevoie să dăm shut down la rațiune pentru a devora astfel de producții.

Moonfall e ceea ce eu numesc film de popcorn, care vine la pachet cu niște efecte vizuale mișto, pe care ar fi bine să-l vezi la cinema, nu peste vreo 3-4 ani pe PRO TV. E lejer, ușor amuzant pe alocuri, nu-ți pune mintea la treabă, nu are vreo intrigă prea complicată și nici nu trebuie să fi văzut alte 20 de filme înainte ca să-l înțelegi; da, Marvel, la tine mă refer.

Eu îmi aduc aminte când eram în liceu și mă duceam la filme d-astea după ore, că era cam singura activitate pe care o puteam face odată ajuns într-un mall cu colegii să băgăm niște fast food cinstit. Pe vremea când nu-mi păsa prea tare la ce mă uit, iar criteriul principal de selecție era fix „ce film rulează în 30 de minute?” Și chiar și-așa mi-a plăcut 2012 la vremea lui, mi-a plăcut și San Andreas ulterior, că tot un film cu dezastre e și ăla. Și-aș zice că mi s-a părut decent și Moonfall, de ce să ne prefacem elitiști?

Sigur, e o combinație de multe titluri, printre care cele amintite mai sus, dar și un Venom sau Transformers. Citisem un comentariu online într-un loc care-mi scapă acum, de la cineva care a zis că Moonfall a apelat la aceiași experți în legile fizici și știință ca echipa Fast and Furious. Am râs atunci, recunosc. N-are nicio treabă, lăsând la o parte premisa evidentă, cu luna care iese de pe orbită, dar nici alte elemente aflate în plan secund nu-și au fundamentul în realitatea din jur. Printre efectele apropierii lunii de Pământ se numără cumva disiparea atracției gravitaționale, care la rândul ei duce la apariția unor valuri uriașe pe care ar putea face lejer surf Aquaman și Namor. Dar nu despre asta e vorba.

Din distribuție fac parte Patrick Wilson, care nu cred c-a mai făcut vreun rol bun de la Watchmen din 2009 (dar și aici e chestie de gusturi, mie mi-a plăcut filmul lui Zack Snyder), Halle Berry, Donald Sutherland și Michael Peña. E greu să zici că vreunul joacă grozav.

În schimb îl avem pe John Bradley, pe care posibil să-l știi din Game of Thrones, unde l-a jucat pe Samwell Tarly. Eh, Bradley face un rol chiar simpatic, are umor (că nu degeaba e britanic) și nu se ia deloc în serios. Personajul său e un conspiraționist care crede că luna e de fapt o construcție artificială, e genul ăla de om care spală podele la NASA, dar are trecut în CV că lucrează la NASA, alături de jumătate de pagină cu descrierea pompoasă a atribuțiilor sale.

Mă uitam pe programul de weekendul trecut la cinema, care e plin de filme lansate la final de 2021, gen Spider-Man: No Way Home, Venom sau No Time To Die. Și cumva, în condițiile în care probabil le-ai văzut p-alea, cred că Moonfall e o alternativă mai mult decât decentă. Cât timp, repet, n-o iei în serios și nu stai după film să-ți pui întrebări și să ai opinii. Că oamenii care au opinii despre genul ăsta de filme nu sunt neapărat exemple de urmat.