Cu Joseph Gordon-Levitt și Jamie Foxx protagoniști, plus un concept destul de atractiv, Project Power urmează să debuteze la Netflix pe 14 august. Eu l-am văzut deja, dar înainte să decizi tu singur dacă merită sau nu, hai să vedem puțin despre ce e vorba.

Ziceam că filmul e construit pe o idee chiar mișto (deși nu e vreo revoluție): apariția pe piață a unei pastile de tip drog care declanșează în organismul consumatorului o superputere unică ce are durata de viață de 5 minute. Sună destul de fancy când o spui așa, dar altfel există o logică cât de cât ok la baza subiectului ăsta: practic pastila are la bază ADN animal și proprietățile acestora de a se adapta mediului, gen să se camufleze, să fie rezistente la temperaturi extreme, să fie bulletproof și așa mai departe.

Altfel spus, tu iei pastila aia, iar în contact cu propriul tău organism îți dezvoltă o abilitate d-asta, care durează doar cinci minute, dar care e aceeași mereu, oricâte pastile ai lua.

Repet, super mișto concept. Problema e că dincolo de el, dacă te uiți la trailerul pe care l-am pus mai jos ai văzut deja tot filmul. Că nu vine cu niciun plot twist sau ceva care să te surprindă. Sigur, e o abordare clasică pe care o folosesc inclusiv cei de la Marvel, că în fond la filmele lor nu te uiți pentru poveste, ci mai degrabă pentru mixul ăla inedit de efecte vizuale, dialoguri funny și personaje din toate colțurile benzilor desenate care ajung să se interconecteze.

Pe treaba asta mizează și Project Power, care vine oricum într-un an în care filmele Marvel n-au mai existat (o premieră din 2008 încoace, de când s-a lansat oficial MCU cu primul Iron Man). O să găsești niște glumițe ușoare la care vei râde și care te vor face să te simți vinovat că ai râs la genul ăla de umor (I know I did), o coloană sonoră mișto cu accente rap și underground plus niște efecte pe care sincer mi-aș fi dorit să le văd la cinema, că arată foarte bine.

Apropo de asta, poate că văzut la cinema filmul mi-ar fi lăsat o altă impresie decât cea pe care mi-a lăsat-o din canapea, dar aici e o discuție lungă despre ce așteptări are fiecare de la o experiență într-o sală de cinema. Netflix s-a remarcat de-a lungul timpului cu foarte multe filme de duzină (amintesc aici foarte pe scurt Extraction, 6 Underground, Spencer Confidential sau Triple Frontier) care n-ar trece pragul producțiilor de seară de pe PRO TV. E rețeta lor, nu cred c-o vor schimba prea curând, asta deși s-a văzut că atunci când vor pot investi și în filme cu un altfel de potențial (vezi The Irishman, Marriage Story, Roma sau The Two Popes).

Revenind la Project Power, e un film ok și atât. Mi-aș fi dorit să fie altceva, dar nu e. Vestea bună e că se vede super rapid, că e alert, n-o să stai să te întrebi dacă mai durează mult. Vestea proastă e că la final n-o să înțelegi exact de ce s-a întâmplat ce s-a întâmplat.

Principalul său păcat e ăla că, în ciuda poveștii cu pastila, nu pare să aibă vreo motivație. Sigur, avem un polițist care încearcă să elimite rețeaua de traficanți, plus un personaj care are o motivație personală, în a-și găsi fiica răpită de traficanții ăia. Dar tot filmul am trăit cu senzația că personajele alea sunt scrise pentru a face niște lucruri fără a li se oferi o explicație.

Gordon-Levitt pare că-și continuă rolul din The Dark Knight Rises, când era la un film distanță de-a deveni Robin, în timp ce Jamie Foxx mi-a adus aminte de personajul ăla total nereușit al lui Electro din The Amazing Spider-Man 2. O surpriză chiar plăcută a fost totuși Dominique Fishback, pe care-o văd pentru prima oară, dar care vine la pachet cu o carismă super mișto.

Abia la final am realizat că Project Power nu are un antagonist. Serios, nu are, nu că are unul slab. Te aștepți ca într-un film cu traficanți de droguri (chit ca drogul ăla e o pastilă cu superputeri) la un moment dat să apară un lider suprem, ăla care să fie în spatele poveștii, care să aibă de fapt un plan malefic de a cuceri lumea sau măcar să facă niște bani. Nu există, efectiv e o rețea care n-are niciun scop final.

Mi-ar fi plăcut ca Project Power să-mi ofere altceva, dar asta nu înseamnă că-i un film prost; ci doar că, în ciuda potențialului, nu reușește nici să se ridica la statutul de film bun.

Cum ar zice Anatoly Dyatlov, „not great, not terrible.”