Dacă te numeri printre pionierii care au văzut Squid Game (Jocul Calamarului) încă din primele zile de la lansare, atunci felicitări!

Serialul ăsta sud-corean care a părut picat de nicăieri la un moment dat a devenit un fenomen pe care probabil foarte puțini oameni din afara granițelor țării de origine l-ar fi putut anticipa. Și recunosc că, sceptic inițial și cu gândul că nu-i de mine cultura sud-coreană, și eu m-am uitat la el cu întârziere și împins de la spate de un nejustificabil FOMO social: de ce vorbește toată lumea din jur despre un serial care mie nu-mi spune nimic?

Squid Game este de altfel dovada că word of mouth-ul funcționează mai bine decât orice campanie de marketing și strategie de promovare și că principalul factor care ne influențează decizia de a viziona un film sau serial – fie el pe streaming, acasă, sau la cinema – este glasul cât mai vocal al celor din jur.

Cumva similar cu La Casa de Papel (o altă producție străină, într-o altă limbă decât cea engleză), Squid Game a mizat pe anxietate și dependență, definind astfel modelul de binging consacrat de Netflix: dorința de a vedea următorul episod este atât de mare încât apeși pe butonul de „continuă vizionarea” cât mai repede, indiferent de oră, de treburile pe care le mai ai sau oboseala care te apasă. Din punctul meu de vedere cele două seriale reprezintă cel mai bine ideea de încă un episod.

Și mai au ceva în comun: salopetele alea în nuanțe de roșu și roz super reconoscibile, asortate fie cu o mască de Dali, fie cu una cu forme geometrice, pe care le vei recunoaște automat la orice petrecere de Halloween, orice Comic Con sau adunare tematică. Sincer acum, nici nu e nevoie să fi văzut măcar un episod din Squid Game ca să știi, fără context și alte explicații, că oamenii ăia în salopete roz au legătură cu serialul.

Revenind. Am văzut cele șapte episoade al sezonului doi din Squid Game urmând același principiu sacru al bingingului despre care povesteam anterior: într-un maraton continuu, cu pauze atât de scurte încât mi-ar fi rușine să le denumesc astfel.

Și asta pentru că, asemeni primului sezon, și cel de-al doilea promite o doză ridicată de anxietate față de comportamentul și valorile morale ale personajelor; o reflexie, în cele din urmă, a societății de care aparținem cu toții, indiferent că vorbim de Coreea de Sud sau România. Cred că ce e cel mai interesant la Squid Game și la modul în care a devenit el un fenomen global e analiza felului în care reacționează și gestionează personajele situațiile limită în care sunt puse.

Și aici nu e neapărat vorba de ideea de crimă, de joc pe viață și pe moarte. Am văzut Squid Game: The Challenge tot pe Netflix, un reality show non-scripted unde oameni reali, nu personaje fictive, concurau în probe similare – minus partea cu moartea din momentul eliminării. De-aia spun că nu asta atrage, ci mai degrabă latura psihologică a poveștii. Dacă ai urmărit primul sezon mai mult ca sigur că te-ai regăsit cel puțin o dată în postura în care inconștient te gândeai la propriile tale reacții și decizii: ai continua jocul sau te-ai retrage? ai fi un concurent solitar sau ai căuta alianțe? ai fi dispus să trădezi pentru bani? dar pentru a rămâne în viață?

Sunt întrebări pe care ni le pune inclusiv sezonul doi, însă ceea ce mi-a plăcut aici e că o face într-un mod mai asumat și conștient, cu un scenariu concentrat mai degrabă pe acel unghi psihologic decât pe acțiunea propriu-zisă.

Ideea cu Squid Game e că odată ce-ai văzut primul sezon știi la ce să te aștepți, iar impactul emoțional și factorul de surpriză sunt mult diminuate. Sigur, probele nu sunt aceleași, dar jocul da, formatul și motivația personajelor – chit că vorbim de unele noi – rămân. Și-atunci varianta pentru a menține relevant conceptul e să-l aduci cât mai aproape de audiență, să-l faci pe om să se gândească nonstop, fără pauză, la cum ar proceda și ce decizii ar lua.

La doi ani de când a câștigat jocul și automat marele premiu în bani Seong Gi-hun (numărul 456) este în continuare dedicat misiunii personale de a opri organizarea competiției. Cu un start ceva mai lent, cel de-al doilea sezon își desfășoară primele două episoade în afara arenei, conturând astfel un aftermath al evenimentelor trecute, implicațiile și cicatricile pe care acestea le-au lăsat atât asupra protagonistului, cât și lui Hwang Jun-ho, polițistul plecat inițial în căutarea fratelui dispărut.

Sezonul secund prezintă toate aceste ramificații în lumea din afara arenei în încercarea de a mări cumva miza jocurilor care urmează a începe odată cu episodul al treilea; practic motivul principal pentru care ne-am așezat cu toții pe canapea.

Poate că acest prolog ușor prelungit limitează ușor atașamentul față de noii concurenți, cu care eu unul n-am simțit același nivel de empatie ca în cazul primului sezon. Am simțit că focusul e mai degrabă pe comportamentul lor punctual decât pe contextul care i-a plasat acolo: oameni care, indiferent de pătura socială de care aparțin, au în comun datoriile uriașe acumulate și nevoia rapidă și imediată de bani.

Altfel spus, în fața Jocului Calamarului cu toții suntem egali, indiferent că venim de pe stradă sau de la etajul superior al unei corporații. Și știu că tentația de a fi ipocriți e mare, știu că de multe ori înclinăm către a spune – uneori cu voce tare, alteori doar pentru propriul nostru confort interior – că toate alegerile pe care le luăm sunt bazate pe valori morale clare. Dar vorba meme-ului, is it, though? Că atunci când instinctul de conservare și supraviețuire bate la ușă moralitatea trece adesea în plan secund.

E o chestie care mi-a plăcut foarte tare și care se reflectă inclusiv în trailerul de mai jos, cu o mulțime de concurenți care scandează la unison că mai vor încă un joc, pentru că te gândești că n-are cum să ți se întâmple tocmai ție. E ca la ruletă, într-un fel: știi care-s consecințele că doar îi vezi pe-atâția cum suferă de pe urma ei, dar tu te gândești fix la treaba asta, ceilalți sunt slabi, tu ești puternic, n-are cum să ți se întâmple tocmai ție. Și asta mi se pare mișto la Squid Game, că-ți arată cât de ușor ți se poate întâmpla.