Malaezu.ro

Am văzut Mank, povestea din spatele filmului Citizen Kane

Într-un an sărăcăcios din punct de vedere al lansărilor la cinema – din motive evidente – apropierea sezonului de premii face din ce în ce mai mulți oameni să se întrebe de unde se vor culege superlativele, când publicul larg a așteptat Tenet ca pe a doua venire a lui Isus, fiind singurul film cât de cât important lansat de la începerea pandemiei.

Ca să dea puțin răgaz studiourilor și industriei în general Academia a mutat Oscarurile de la finalul lui februarie la finalul lui aprilie, poate-poate în două luni se mai schimbă ceva. Și fix în contextul ăsta vine Netflix, acest outsider într-o lume a conservatorilor elitiști, și propune un film precum Mank, un film care e de fapt povestea din spatele unui alt film considerat a fi printre cele mai bune din toate timpurile: Citizen Kane, capodopera lui Orson Welles.

Războiul ăsta rece dintre serviciile de streaming și cinematografia clasică e ceva mai vechi, dar și-a purtat prima bătălie cu adevărat semnificativă în urmă cu doi ani, atunci când Netflix a propus pentru Oscar o producție proprie: Roma lui Alfonso Cuarón. Multe voci au contestat apariția titlului ăsta pe lista de nominalizați, dar în final Roma a plecat acasă cu trei statuete, însă nu și cea pentru Best Picture.

De-atunci Netflix și-a învățat lecția și a decis ulterior ca propunerile sale de Oscar să ruleze și prin cinematografe o scurtă perioadă, ca să fie eligibile. S-a întâmplat cu The Irishman, Marriage Story sau The Two Popes, iar anul ăsta cu Mank, cel mai recent film regizat de David Fincher.

Mank este un film făcut de Hollywood pentru Hollywood și pare a avea ca principal obiectiv lingușirea unor orgolii de prin Academie. S-a mai întâmplat în trecut cu Birdman, de exemplu, un alt film care satiriza clișeele și prejudecățile industriei de film din Statele Unite; și a funcționat, că filmul a plecat acasă cu patru Oscaruri, printre care și cel pentru Cel mai bun film, plus alte cinci nominalizări.

Dacă nu l-aș fi văzut pe Gary Oldman cu vreo doi ani în urmă în rolul lui Churchill pentru The Darkest Hour, rol care i-a și adus un Oscar incontestabil, aș fi spus că poate face cel mai bun rol al său. Așa menționez doar că Oldman face un rol foarte bun, cu potențial de Oscar, însă parcă nu la fel de favorit cum a fost în 2018. Dar sunt în continuare fascinat de trecerile pe care le-a făcut de-a lungul timpului de la Sirius Black la James Gordon și de la Churchill la Mank.

Mank este de fapt Herman J. Mankiewicz, scenaristul filmului Citizen Kane, iar filmul ăsta spune mai degrabă povestea unui om, nu neapărat a unei producții. Protagonistul punctează la un moment dat că „nu poți surprinde viața unui om într-un film de două ore, poți doar spera c-ai să creezi impresia asta.” Care e practic definiția perfectă a filmului, o producție ce pare lipsită de orice context și care te aruncă într-o lume aglomerată a dialogurilor profunde, dar fără semnificație și a decorurilor superbe ale anilor ’30.

Nu mă înțelege greșit, nu spun asta ca fiind ceva negativ, pentru că Mank trebuie urmărit întocmai pentru dialogurile astea. Sigur, te vor aștepta niște prime 30 de minute confuze cu multe personaje care nu par a reprezenta mai nimic, însă apoi te vei ancora destul de bine în poveste pentru următoarele mai bine de 90 de minute. Da, Mank are în total puțin peste două ore.

Glumind puțin, l-am asemănat pe Mankiewicz cu un Moromete ajuns la Hollywood pentru stilul său boem cu care se opune sistemului, în ciuda faptului că nu are de muncă și prezintă o personalitate incredibil de leneșă. O să descoperi că indiferent de greutățile prin care trece există un singur lucru de care nu-l poți priva niciodată pe Mank: părerile sale, pe care și le expune cu grație oriunde s-ar afla și în orice context. Nu se teme să discute politică și să dezbată teme precum nazismul sau comunismul, la fel cum nu are nicio reținere în a-și critica inclusiv colegii de breaslă.

Austin Collins scria pentru Rolling Stone că producția filmată alb-negru posibil să-i plictisească pe mulți, dar să încânte o minoritate semnificativă; precum Collins, și eu mă regăsesc în acea minoritate, asta deși recunosc c-am fost sceptic după prima jumătate de oră.

Mank are calitatea de a fi în egală măsură un film artistic și captivant, un film ce nu plictisește în ciuda duratei și un film cu care Netflix își propune să arate (pentru încă o dată) că poate livra și altfel de conținut decât genul blockbuster semnal Michael Bay. Rar mi se întâmplă să apreciez genul ăsta de filme, pentru că pe mine m-au plictisit teribil atât Boyhood, cât și Moonlight sau mai-sus amintitul Roma. Simt că am nevoie să se întâmple ceva mai mult pe ecranul din fața mea decât o simplă înșiruire de fapte; am nevoie de un fir narativ care să construiască o poveste și să ducă spre un punct culminant.

Mank reușește să livreze asta. Din distribuția sa mai fac parte, pe lângă Gary Oldman, Amanda Seyfried, Lily Collins, Charles Dance și Tom Pelphrey; premiera are loc pe 4 decembrie.

Tagged in:,
Despre 
Blogger, content creator, full-time geek, amator de filme și seriale și fan Arsenal; în timpul liber joc FIFA pe Playstation.

0 Comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.