Cu scuzele de rigoare și o întâziere cauzată de o perioadă de două săptămâni de izolare (mulțumesc, pandemie) am văzut noul The Suicide Squad pentru a putea avea o părere pe subiect. Da, e bun, e chiar neașteptat de bun ținând cont de antecedente, dar înainte să dezvolt puțin treaba asta simt nevoia să-ți ofer un context.

Indiferent că l-ai văzut deja sau nu (filmul e intrat în cinematografe de o bună perioadă de timp), probabil că te-ai întrebat ce exact e The Suicide Squad în contextul universului extins al DC Comics. Este el o continuare a filmului semnat de David Ayer în 2016? De ce nu este Suicide Squad 2? Este un reboot? De ce i-au pus articolul „The” în titlu? În care univers DC se regăsește? E ăla cu Batmanul lui Ben Affleck care a oricum a renunțat la rol sau ăla cu Batmanul lui Robert Pattinson? Sau Jokerul lui Joaquin Phoenix? Sau în Snyderverse? Sau un alt univers de care încă n-am aflat? În fine, ai prins ideea.

Long story short, e în același univers cu Baffleck și Supermanul lui Henry Cavill, același univers cu primul Suicide Squad, dar și cu Birds of Prey (cel mai recent film în care apare Harley Quinn până la cel în cauză). Hai să-i zicem că-i în universul ăla mare. Cu toate astea evenimentele din oricare alt film sunt complet ignorate, nu te gândi că există vreo continuitate și nu-ți face griji dacă n-ai văzut primul film sau oricare altul. The Suicide Squad nu este nici o continuare, nici un reboot, este un film de sine stătător pe care fanii trebuie pur și simplu să-l ia ca atare fără să-și pună întrebări.

Adevărul e că James Gunn reușește (total surprinzător, dacă mă întrebi pe mine) să facă tranziția asta neașteptat de ok, în contextul în care are niște personaje pe care le-a luat din primul film, precum mai sus amintita Harley Quinn (Margot Robbie), Rick Flag (Joel Kinnaman), Captain Boomerang (Jai Courtney) și Amanda Waller (Viola Davis). Practic noul film nu-ți mai introduce personajele astea, că se presupune că le ști deja, la fel cum nu se mai pune mare accent nici pe descrierea și conceptul echipei numită oficial Task Force X. Sigur, se menționează în vreo 30 de secunde principiile după care e alcătuită și faptul că dacă oamenii ăia nu se supun ordinelor vor avea o bombă detonată în cap, dar din nou repet, se presupune că știm detaliile astea din prima parte.

Acestea fiind zise, The Suicide Squad ne aruncă direct în acțiune; o acțiune scoasă din mintea lui James Gunn, omul responsabil pentru demența din Guardians of the Galaxy de la rivalii Marvel. Asta e o altă poveste, apropo, că acum câțiva ani a fost un mic scandal în care Gunn a fost concediat de Marvel în urma unor tweeturi deplasate date cu vreo 10 ani în urmă. Warner a profitat de situație și l-a luat pe regizor pentru a le face filmul ăsta și pentru a câștiga puncte bonus la imagine.

Revenind, că fac prea multe paranteze. Gunn a ales pentru The Suicide Squad cele mai dubioase și nebăgate în seamă personaje din universul DC, unele pe care altfel n-ai fi avut cum să le vezi pe marele ecran că nu-s deloc populare. Avem un tip numit Polka-Dot Man a cărui superputere e să arunce cu buline, avem o nevăstuică ce pare a avea retard sever, interpretată de fratele regizorului, Sean Gunn, mai e Ratcatcher II, un personaj care poate controla șobolanii sau T.D.K, un băiat care-și poate detașa părți ale corpului.

Pe lângă ei îi mai ai pe Idris Elba în rolul lui Bloodsport și John Cena în rolul lui Peacemaker, plus o veche cunoștință de-ale lui Gunn de pe platourile de la Guardians of the Galaxy, Michael Rooker, de data asta în rolul lui Savant. Sigur, probabil că principala atracție este King Shark, cu vocea lui Sylvester Stallone. Bloodsport e varianta mai bună a lui Deadshot (Will Smith în primul film), asta din simplul motiv că personajul e scris mult mai bine. Deadshot în sine nu-i un personaj rău, din contră, dar filmul ăla nu i-a făcut deloc dreptate; imaginează-ți că primul tău contact cu Joker ar fi fost varianta lui Jared Leto, fără să-l descoperi pe antagonist prin interpretările lui Heath Ledger sau Jack Nicholson. Cam ăla e nivelul.

The Suicide Squad e un haos total, în cel mai pur și pozitiv mod cu putință. E o comedie d-aia de duce în absurd de multe ori și te face să te simți vinovat că râzi. Serios, cine ar fi crezut că un rechin biped care zice „nom nom” te poate face să râzi? Pe de altă parte James Gunn știe și cum să-ți stoarcă o lacrimă, mai ales dacă-ți aduci aminte de moartea lui Yondu în GotG Vol II, care pentru mine e unul dintre cele mai triste momente din întregul univers Marvel. Are niște momente d-astea și aici, poate nu la același nivel, dar știe să se joace cu emoțiile lui King Shark și să-l facă pe durul Idris Elba să fie cuprins de sentimente.

Un alt lucru la care am fost atent și care m-a surprins plăcut a fost backstory-ul pe care Gunn l-a oferit mai tuturor personajelor principale (multe la număr). Mai nimeni nu a fost neglijat și fiecare s-a bucurat de momentele sale de glorie pe marele ecran; cu o precizare aici, că Peacemaker, personajul lui Cena va avea o serie dedicată pe HBO Max în viitorul apropiat, unde va fi dezvoltat mai în detaliu.

Fără un villain care să se remarce (James Gunn a declarat inclusiv că-l voia pe Superman ca antagonist), The Suicide Squad funcționează mult mai bine ca prima parte, semn că oamenii responsabili cu producerea sa au înțeles personajele și conceptul echipei în benzile desenate. E violent și super explicit, dar comic totodată, absurd așa cum spuneam, și foarte colorat, precum mai toate producțiile semnate de Gunn. Per total a fost o surpriză mai mult decât plăcută, chiar dacă așteptările mele legate de universul extins al DC sunt aproape de zero; nu chiar zero încă, pentru că sunt eu naiv. Iar faptul că începe cu Folsom Prison Blues a lui Johnny Cash e un alt mare bonus.